Era o mare si veche piatră, Doamne,

                                                         de Michel Quoist

Era o mare şi veche piatră, Doamne,

Pe o foarte veche cărare ce ducea la un sat, sus spre înălţimi.

Îmi ziceau că această cărare era, din cea mai îndepărtată vechime,

Locul de trecere a unei mulţimi de invadatori, de călători şi de pelerini,

Şi că sute şi sute de milioane de persoane înaintea mea au călcat această piatră,

Fără să reuşească să o consume.

O privesc,

Scobită ca un sfert de lună,

Lustruită ca o piatră de râu,

Şi contemplând acea piatră dură, atât de dură,

Mărturie impasibilă,

Sunt cuprins de ameţeală înaintea micimii mele.

Cine sunt, Doamne, eu care trec în grabă peste faţa ei care rămâne?

A suportat greutatea a sute şi sute de milioane de oameni,

De sute şi sute de ani,

Şi eu nu sunt decât un pas între milioane de alţi paşi,

Paşi care sunt pierduţi, în timp ce ea veghează imobilă.

Piatra dură, atât de dură, pentru a-mi reaminti micimea mea.

Ce sunt deci, Doamne,

Eu care sunt atât de mic, si mă vrei atât de mare?

Eu care număr zilele mele, anii mei,

Şi nu sunt decât un moment!

La ce serveşte să trăiesc,

Dacă viaţa mea nu e decât o secundă într-un milion de ani?

La ce serveşte să lupt,

Dacă forţele mele şi suferinţa mea

Nu sunt decât un suspin imperceptibil

În strigătul infinitei umanităţi?

La ce serveşte să râd, dacă explozia râsului meu,

Abia născut, se stinge, scânteie fugară în noaptea

Terifiantă a timpului?

Care e deci greutatea vieţii mele, Doamne?

Şi greutatea fiecărui pas al meu,

A vorbelor mele, a gesturilor mele,

A lacrimilor mele şi al surâsurilor mele,

Eu care le-aş vrea mari şi importante

Astfel încât visez pentru ele dimensiunea eternităţii?

Dar mai presus, Doamne, o, da, mai presus,

Cum să cred, eu care sunt aşa de mic,

Să fiu aşa mare în ochii Tăi?

Cum ai putut să mă doreşti şi să mă aştepţi

Între milioane de oameni?

Cum poţi astăzi să mă bagi în seamă,

Minuscul bob de nisip pe plaja lumii,

Picătură de apă care curge şi dispare în Ocean?

Cum ai putut să mă iubeşti

Între toţi alţii de iubit

Şi cum ai să poţi să-ţi aminteşti de mine

Când se va stinge minuscula flacără a vieţii mele,

Şi voi merge să mă unesc, vreau să cred,

Cu miliarde de flăcări care

Înaintea Ta te adoră şi te vor adora pentru eternitate?

O, zi-mi, Doamne,

Înaintea acestei pietre dure, atât de dure,

Care mă emoţionează şi mă sfidează:

Am nevoie să aud că-mi repeţi că mă iubeşti,

Că mi-ai dat ceea ce mi-ai dat din iubire....

În ciuda micimii mele.

Da, te iubesc, copilaşule, zice Domnul

Şi viaţa ta este preţioasă pentru mine,

Pentru că nu există o viaţă singură,

Ci această viaţă a ieşit din inima

Tatălui meu.

Dar viaţa, vezi,

Nu este ca paşii oamenilor,

Unul câte unul separaţi,

Ci este fluviul care se scurge în fiecare din voi,

Şi de asemeni în miliarde.

Tu o ceri de la alţii, şi trebuie să o dăruieşti,

Şi alţii o cer de la tine,

Pentru a o dărui de asemenea.

Este această dragoste, fiul meu, darul vieţii.

Dacă o conservi pentru tine, mori,

Dacă o dăruieşti, vei trăi,

Şi paşii tăi, vorbele tale, gesturile tale şi

Surâsurile tale vor trăi în fraţii tăi

Până la sfârşitul lumii.

Dar ascultă încă, viaţa ta îmi este aşa de preţioasă

Că ţi-o ofer pe a mea.

Dacă accepţi să mă primeşti în viaţa ta,

Atunci paşii tăi, vorbele tale, gesturile tale vor învinge moartea,

Şi trecând porţile timpului,

Se vor vărsa în eternitatea mea.

Mergi în pace, îţi repet că te iubesc.

Tatăl meu te iubeşte în mod personal

Ca şi pe miliarde de fraţi ai tăi,

Pentru că dragostea autentică nu se consumă niciodată,

Când  între toţi se divide,

Iar Tatăl tău este Dumnezeu,

Şi e infinit în Dragostea Sa.

Mulţumesc, Doamne, o da mulţumesc pentru

Dragostea Ta.

....şi îţi mulţumesc ţie, piatra dură,

atât de dură,

dacă aş putea, aş face din tine piatra unui altar.