Voi căuta să surprind câteva aspecte din meditaţia susţinută de pr. Alberto Marson cu ocazia întâlnirii unui grup de familii, la Casa de Reculegere din Traian, în data de 18 noiembrie 2007.

Pentru a înţelege mai bine raportul omului cu autoritatea civilă, părintele Alberto a pornit de la binecunoscutul fragment din Evanghelie „...Daţi deci cezarului cele ce sunt ale cezarului, şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu"(Mt 22,21), adăugând spre meditare alte patru fragmente din scrisorile Noului Testament: Rom 13, 1-7, 1 Tim 2,1-4, Tit 3,1-2 şi 1Pt 2,13-17.

În societate, fiecare persoană trebuie să respecte celelalte persoane, autoritatea civilă, să se supună ei nu din frică, dar din conştiinţă. În mare măsură legile civile respectă Legea lui Dumnezeu, dar nu în totalitate, deoarece există legi care sunt împotriva persoanei umane, pe acestea nu avem datoria de a le respecta. Trebuie să ne rugăm atât pentru legiuitorul care le-a realizat, pentru a le revedea în lumina lui Dumnezeu, cât şi pentru oameni, pentru ca ei să nu asculte de o lege care este împotriva moralei.

Aşa cum Dumnezeu ne iubeşte chiar dacă greşim, la fel şi noi trebuie să-i iubim pe cei care reprezintă statul în sensul de a nu osândi, de a nu condamna. „Propaganda" cea mai bună este de a trăi iubirea într-o societatea amorală, de a aduce argumente pozitive în favoarea schimbării acelor legi care nu respectă persoana umană. Se fac atâtea tratate de pace, atâtea programe de dezvoltare, dar totuşi, mult mai mulţi bani se cheltuie pentru războaie!

Iubirea costă, şi pe Isus l-a costat: s-a nimicit pe sine devenind o bucăţică de pâine pentru fiecare şi astfel - Cristos în noi - a devenit forţa care schimbă lumea. Noi zidim familia, lucrăm pentru construirea familiei, şi pentru ţinem ca ea fie preţuită în societate, să ne arătăm atunci „muşchii" inimii, ai iubirii şi ai Evangheliei!

Astăzi, unii se consideră liberi dacă fac ceea ce vor, dar acesta este libertinaj. Libertatea adevărată este atunci când alegem binele şi adevărul necondiţionat de păcatul nostru, al celorlalţi şi al autorităţilor. Pentru a avea o astfel de libertate Dumnezeu a făcut pentru noi cea mai mare „invenţie" - Sacramentul Spovezii.

Ca şi creştini avem datoria de a ne ruga pentru autorităţi, pentru persoanele care reprezintă statul în raportul cu cetăţenii, pentru ca ei să devină mai conştienţi că reprezintă şi autoritatea lui Dumnezeu. Aceste persoane vor trebui să răspundă în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce au făcut, pentru legile emise şi modul cum le-au respectat ei înşişi. Datoria noastră nu este de a fi împotrivă, ci de a atrage atenţia, de a face lumină, de a ne spune părerea, aducând mereu argumente noi. Şi aceasta nu în cadrul unor discuţii care să ducă la ceartă, ci în cadrul unui dialog care presupune un schimb de valori, valori pe care nu le impunem, ci le propunem. Acelaşi adevăr poate fi văzut din două unghiuri diferite şi poate fi expus în două moduri diferite. Noi avem datoria de a căuta adevărul, iar nu un anume partid.

Se ridică întrebarea: „Ce putem face noi ca popor, ca grup de iniţiativă, pentru a schimba clasa politică astfel ca ea să lucreze pentru binele comun?" S-au punctat câteva răspunsuri: datoria de a căuta adevărul, de a căuta soluţii, de a nu rămâne indiferenţi, de a persevera fără a ne descuraja, urmată apoi de datoria de a transmite tinerilor memoria istorică a poporului nostru pentru ca din rândul lor să crească o clasă politică care să lucreze cu responsabilitate şi în spirit creştin. Constatăm cu durere că tinerii noştri şi-au pierdut memoria istorică, nu vor să mai ştie de trecut, de martirii noştri, de sângele vărsat pentru credinţă, pentru libertate. Astfel se continuă în politică cu cei care au martirizat. Memoria istorică nu înseamnă numai să ne aducem aminte de trecut, ci să ne simţim şi să ne considerăm copiii acelor persoane care au murit ca şi martiri ai credinţei. Dacă se şterg rădăcinile creştine ale naţiei noastre, tot ce construim va fi fără stabilitate, fără durată.

Şi nu în ultimul rând trebuie să participăm la vot, să avem curajul de a ne asuma responsabilitatea de a-i trage de mânecă pe cei pe care i-am ales prin votul nostru, dacă greşesc, dacă nu răspund aşteptărilor noastre, dacă nu îşi ţin promisiunile făcute.

                                                                                      Iuliana Petruţ