|
Stimaţi oameni ai ştiinţei
de Michel Quoist
Stimaţi oameni ai ştiinţei, dar necunoscători ai vieţii,
Credeţi că abilul scamatorului
Scoate la întâmplare viaţa din cutia surprizelor?
Să credeţi atunci că sămânţa pe care voi o manipulaţi
Printre pensetele voastre aseptice
Au făcut-o milioane de oameni, cu bucuria şi durerea lor
Şi să ştiţi că cel ce se va naşte din „experienţa" reuşită
Nu va fi niciodată numai minunata voastră creaţie,
Fiindcă de secole şi secole
Stofa lui e ţesută cu migală de ţesători de dragoste.
Să credeţi mai ales, oameni docţi şi orgolioşi,
Că oricât ar fi de grandioasă dexteritatea mâinilor voastre
Din ce în ce mai experte
Voi nu veţi putea niciodată forma un copil,
Fără ca mâinile măiestre ale Creatorului să-l formeze cu voi.
Dacă voi credeţi aceasta, oameni de ştiinţă, colaboratori ai lui Dumnezeu,
Veţi ajunge ca în genunchi,
În genunchi şi stând în rugăciune
Să slujiţi cu umilinţă viaţa
Şi poate veţi celebra Crăciunul în ieslele voastre de sticlă.
Oare Dumnezeu v-o cere?
Şi omul va fi în stare să iubească într-o zi într-atât
Încât să-i dea copilului cu mult înainte să se nască
Toată dragostea la care are dreptul şi pe care el i-o cere....?
Stimaţi savanţi şi voi toţi responsabilii oamenilor,
Ascultaţi cum cântă pruncul de mâine:
Din toată veşnicia aştept - dorinţa vie a Tatălui -
Să încep lunga călătorie
Vin de departe,
Vin din altă zare,
Sunt în drum,
În călătorie, dintotdeauna.
Am nevoie de voi toţi care aţi mers înaintea mea
Ca să-mi săpaţi albia în albia vieţilor voastre
Şi când traversaţi atâtea maluri ale secolelor,
Înainte de a-mi pune piciorul pe pământ,
Înainte de a scoate primul meu strigăt de viaţă,
Înainte de a schiţa primul meu nou zâmbet
Înainte de a gânguri primele cuvinte ale mesajului meu unic,
Am nevoie de două priviri care să se înţeleagă,
De două mâini care să se caute,
De două respiraţii schimbate pe buzele care se întâlnesc.
Îmi trebuie doi de DA pronunţaţi răspicat şi liber
Şi două trupuri vii în care să pulseze două inimi,
Trupuri şi inimi care cântă imnul de dragoste al celor care
Se iubesc,
După ce şi-au stabilit în comun toate detaliile vieţii lor:
Hotărâri, bucurii, greutăţi, muncă, bani, pat, masă...
Ca să mă nasc îmi trebuie un tată care să fie tatăl meu
Şi o mamă care să fie a mea,
Tată şi mamă care îşi aparţin cu fidelitate unul celuilalt
Şi care să mă poarte în leagănul inimii
Cu mult înainte de a mă purta în braţe.
Însă nu vreau să mă nasc din seminţe selecţionate în laboratoarele
Vrăjitorilor,
Nici din seminţe donate de către necunoscuţi generoşi
Care îşi oferă surplusul lor.
Trebuie să fiu făcut într-un lung ritual al dragostei,
Înţelegere reuşită,
Întâlnire minunată,
Rădăcină de fericire sădită în trup.
Şi nu vreau să mă nasc în eprubetele voastre fără inimă
Dintr-o împreunare rece,
Din părinţi fără braţe, fără buze şi fără carne vie.
Am nevoie de mâinile, de buzele tatălui meu peste trupul mamei mele
Şi de cuvinte de dragoste care să plouă peste cupolele ei
Ca roua de noapte peste mugurii care plesnesc ieşind la viaţă,
Am nevoie de sânul cald al mamei mele ca să mă cuibăresc în beznă
şi de bătaia inimii ei care să-mi ritmeze drumul spre ieşirea
din port.
Dar nu vreau un sân închiriat, unde să ascult cântece pe care nu
Le voi mai auzi niciodată,
Şi cu atât mai puţin acele sinistre congelatoare, unde
-tremurând de singurătate-
să aştept căldura unei iubiri dispuse
sub ochii fără vedere ai curioşilor plătiţi
care nu ştiu să facă altceva din cei ca mine
decât prea mulţi fraţi.
Apoi când, ajuns la capătul foarte îndelungatului meu drum,
Fiind biruite mii şi mii de obstacole,
Când voi avea curajul să risc primul pas pe planeta dură
Şi să mă înfăţişez ochilor voştri ca o capodoperă modelată
Dar nu terminată
Pentru a-mi spăla transpiraţia drumului, voi avea nevoie
De lacrimile mamei mele care să plângă asupra mea de bucurie,
De prima mea baie de soare pe plajele trupului ei
Şi să explorez acel trup din care cunoşteam numai întunericul
Stând răsturnat.
Dar nu aş vrea ca naşterea mea să fie un naufragiu
Care să mă arunce cu nelinişte pe un sân necunoscut,
O insula pierdută în mare
De pe care nu voi cunoaşte şopotul valurilor.
Stimaţi oameni de ştiinţă,
Nu râdeţi de ceilalţi savanţi care vor cerceta în viitor
Învechitele voastre memorii,
Zăcăminte neexploatate, descoperite astăzi,
În faţa ochilor lor stupefiaţi.
Vă vor găsi îngropate mii de amintiri
Pe care nu le veţi descoperi niciodată
Cu ajutorul microscoapelor voastre oarbe,
Fiindcă, noi pruncii, vedem, auzim, percepem
Cu mult înainte de a vedea lumina zilei,
Iar voi habar n-aveţi că noi nu uităm nimic.
Mâine, pe aceste amintiri - temelii trainice -
Ne vom clădi viaţa noastră,
Iar alţii vor cerceta de ce casa nu este solidă întotdeauna,
De ce se clatină în bătaia furtunilor lumii.
Preapricepuţilor olari, raţiunea este că dacă sunteţi în măsură
Să modelaţi trupurile noastre dintr-o argilă ieftină,
Voi uitaţi că trupurile noastre de copii mici sunt locuite de
O inimă
Şi nu puteţi modela carnea inimilor noastre,
Căci fiecare copil este un suflet care va păstra în sine
O scânteie spirituală
Şi fiecare nouă viaţă este un dar al lui Dumnezeu.
Stimaţi savanţi, vă admir,
Apreciez ştiinţa şi cuceririle voastre,
Sunt un om al erei de mâine.
Dar eu mă tem să nu vă crească mai degrabă capul decât inima,
Fiindcă sunteţi aceeaşi care
Astăzi vă străduiţi admirabil să produceţi naşterea
Unei noi vieţi
Pentru ca mâine să smulgeţi câteva mii din sânuri considerate
Prea rodnice.
Iar gemetele noastre, suspinele noastre sunt foarte slabe
Şi voi nu le auziţi fiindcă,
Glasurile pruncilor sunt înăbuşite de strigătul oamenilor
Care defilează cu orgoliu ca să apere ..."libertăţile" voastre!
Nouă pruncilor ne este frică.
În ce lume vom intra? Oare ce ne aşteaptă?
Stimaţi savanţi, şi voi toţi responsabilii oamenilor,
Mai ascultaţi-mă,
Se spune pe bună dreptate că din gura copiilor iese adevărul:
Dacă sunt un prunc, scăpat de măcelul de noapte
Şi de efectul anticoncepţionalelor,
Ţinut de un fir de dragoste azvârlit de cine ştie unde,
Dacă sunt un prunc, un pui căzut din cuib,
Părăsit de tată şi de mamă,
Răpiţi ori răniţi mortal între vergelele coliviei lor,
Dacă sunt un prunc gol
- - fără pâinile dragostei sau cu merinde împrumutate -
am dreptul să trăiesc fiindcă sunt viu.
Şi dacă în acelaşi timp persoane îndrăgostite
Plâng în faţa unui leagăn gol,
Mistuindu-se de dorul de a dezmierda un prunc,
Dacă sunt bogaţi de dragostea pe care o consideră pierdută
Şi vor să o transmită în mod gratuit
Ca să crească şi să înflorească ceea ce nu au plantat,
Atunci doresc să vină în tăcere ca să mă întrebe
Dacă eu vreau să-i adopt ca părinţi ai inimii mele.
Însă nu doresc nişte fanatici ai copiilor, nişte colecţionari
De artă care caută febril o piesă rară ce le lipseşte din muzeu.
Nu doresc clienţi care au dat o comandă şi - plătindu-şi factura -
Vin să-şi ridice marfa, cerându-şi bebeluşul lor prefabricat,
Fiindcă eu nu sunt făcut să salvez părinţi cu membre amputate,
Ci ei au fost făcuţi şi sortiţi anume - ce tainic şi magnific plan -
Ca să salveze prunci cu inima bolnavă, poate chiar condamnată.
... şi va fi ca şi cum ne-am familiariza reciproc ...
Eu voi bea un lapte al cărui gust mi-era necunoscut.
Voi asculta cântări necunoscute; voi învăţa colinde noi.
În mâinile voastre, de pe buzele voastre - părinţi adoptaţi -
Voi descifra progresiv alfabetul duioşiei,
Iar dragostea necunoscută pentru mine se va întruchipa în văpaia
Ochilor voştri.
Voi vă veţi altoi vieţile pe planta mea sălbatică
Şi datorită vouă mă voi naşte a doua oară.
Voi avea patru părinţi:
Doi în ceea ce priveşte trupul
Şi doi ai inimii şi ai trupului meu crescut.
Să nu-i judecaţi pe părinţii mei necunoscuţi;
Să le mulţumiţi şi să mă ajutaţi să-i respect,
Fiindcă ştiu: va trebui să reuşesc să-i iubesc din umbră
Dacă într-o zi voi vrea să-i pot iubi în lumină.
Iar dacă într-o seara furtunoasă, ca un adolescent obraznic,
Jenat de mine însumi,
v-aş reproşa cu duritate că m-aţi primit,
nu vă întristaţi: iubiţi-mă şi mai mult ...
ştiţi că pentru a se prinde un altoi e nevoie de o tăiere, de o rană
şi chiar dacă rana se închide, cicatricea rămâne...
....
Dar eu visez...
Visez, fiindcă nu sunt decât un copil în călătorie,
Departe de pământul tare.
Vorba mea e mută şi cântarea mea fără linie melodică.
Ceea ce vă spun încet nu vă voi putea spune cu voce tare
Decât în ziua în care, adoptându-mă,
Îmi veţi fi picurat şi sădit în inimă atâta dragoste
Şi libertate autentică,
Iar pe buzele mele suficiente cuvinte
Ca să pot spune: tată, mamă, eu vă aleg şi vă adopt.
....Atunci veţi şti că dragostea voastră este dar
şi că este reuşit.
|
Spiritualitate 
