Concursul "Viaţa - o valoare imensă!"

Anul scolar 2007-2008 

Premiul I

Balan Maria

Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri" Săbăoani

            „Orice zi e o mică viaţă - orice deşteptare şi sculare e o mică naştere, orice dimineaţă e o mică tinereţe, orice culcare şi adormire o mică moarte" (Arthur Schopenhauer).

            Cu toţii ar trebui să fim convinşi că viaţa este cel mai preţios dar ce ne-a fost oferit. Şi am spus „ar trebui" pentru că tot viaţa ne-a demonstrat că există oameni ce şi-au pierdut capacitatea de a preţui valorile acestui dar, ei înşişi transformându-şi viaţa în încercări de care se plâng, încercări ce uneori nu sunt decât rezultatul unei lipse de maturitate şi raport cu viaţa şi cu cel ce ne-a oferit-o.

            Am început să trăim viaţa în propriul nostru orgoliu, fără să înţelegem că marele secret al vieţii este speranţa şi iubirea. Trăim uneori viaţa prin amănuntele ei dureroase, în loc să o trăim în profunzime. Există mulţi oameni care extrag din viaţă doar ceea ce e rău şi pun accetul doar pe lucrurile negative, trăiesc negativ, văd totul negru, oameni cuprinşi de pesimism, oameni ce nu înţeleg de fapt rolul vieţii.

            „Viaţa este o şansă, nu o lăsa să piară!!!"

            Dacă viaţa este o valoare înseamnă că trebuie să o valorificăm, nu să o trăim prin „nimicuri". Viaţa ne-a fost dată să o trăim în toată splendoarea ei, deoarece ea este un izvor inepuizabil de bucurii. Viaţa ne-a fost dată să ne bucurăm şi nu să ne plângem de ea.

            Vedem atâţia oameni, parcă, plictisiţi  de viaţă, când viaţa este o serie ântreagă de valori şi oportunităţi. Ne este greu să înţelegem că viaţă ne este dată să o trăim într-un mod care să ne înalţe şi să ne pună în valoare.

            Nu ştim să ne bucurăm de viaţă şi uneori ne-o transformăm noi înşine în amărăciune. Ne-am obişnuit, parcă, să ne trăim viaţa etichetând oameni, clasificându-i şi judecându-i fără a încerca să-i înţelegem. Facem uneori lucruri total neimportante, preţuim uneori mai mult obiectele decât oamenii, ne bucurăm uneori mai mult de maşinării, decât de zâmbetul unui copil şi îmbrăţişarea unei persoane dragi. Am devenit superficiali şi trăim superficial, uitând să ne bucurăm de lucrurile cu adevărat importante.

            Cum să ne valorificăm viaţa?

            Consider că răspunsul este foarte simplu: PREŢUIND-O!!! Ceea ce înseamnă să ne bucurăm şi să profităm (în sens pozitiv) de ea şi să valorificăm tot ceea ce ne oferă fiecare clipă.

            Viaţa este o valoare prin simplu fapt că este rod al iubirii.

            Cu siguranţă, fiecare din noi şi-a pus cel puţin odată întrebarea: „Ce rost are viaţa mea?" sau „Pentru ce trăiesc?", ori mai grav: „Mai are rost să trăiesc?"

            „Ce rost are viaţa mea?" - m-am întrebat şi eu când am simţit că valoarea vieţii mele se pierde odată cu dispariţia din viaţa mea a unor persoane dragi, dar am constatat mai apoi că tocmai acest lucru mi-a demonstrat valoarea acestui dar.

            Am înţeles, de asemenea, valorile vieţii când am trăit cele mai frumoase clipe din viaţa mea, am preţuit mai mult viaţa atunci când am înţeles durerea unei femei ce îşi dorea copii şi nu îi putea avea, cât şi a acelora care deşi i-au avut, i-au pierdut. Dar poate cel mai bine am apreciat valoarea vieţii ascultând o femeie ce îşi povestea coşmarurile în care era bântuită de suferinţa copiilor pe care i-a avortat, lucruri dure, dar adevărate şi care subliniază cel mai bine adevăratele valori ale vieţii. Consider că greutăţile din viaţa noastră sunt singurele care ne arată cel mai bine valoarea inestimabilă a vieţii, pentru că doar înţelegând şi acceptând durerea putem să ne bucurăm cu adevărat de tot ceea ce se întâmplă frumos în viaţă.

            Apreciez, de asemenea, mai mult viaţa de când am ascultat povestea unui tânăr care a supravieţuit unei morţi cerebrale şi apreciez viaţa de fiecare zi când văd la ştiri dramele atâtor bolnavi care umplu până la refuzpaturile din spital.

            Aşadar, consider că încercările vieţii ar trebui să fie izvorul bucuriilor noastre, pentru că tot ele sunt izvorul maturizării noastre (atât spirituale, cât şi mentale), iar un om matur poate înţelege viaţa; viaţa, care ca orice lucur de pe această lume are şi părţi bune şi părţi rele. Noi suntem cei care înclinăm balanţa între bine şi rău prin modul în care trăim. Iar un om care înţelege viaţa se poate bucura de ea.

            Viaţa este un mister şi totuşi atât de simplă. Noi suntem cei care o complicăm. Ea este, într-adevăr, o valoare imensă, să învăţăm să o preţuim!!!

Premiul II

Farcas Andreea

Colegiul Tehnic "Petru Poni", Roman

Trăim într-o lume materialistă şi consumistă unde banii, plăcerile vieţii, minciuna şi mania de a avea din ce în ce mai mult manipulează viaţa atâtor oameni. Te uiţi în jur şi vezi doar feţe triste, obosite, palide, toţi sunt grăbiţi şi de cele mai multe ori uită să se uite în jur, uită că există viaţă şi în afara serviciului şi a propriei locuinţe.

            Te întrebi cum s-a ajuns la o asemenea situaţie?! Oare dezvoltarea atât de rapidă a tehnologiei şi a informaţiei? Probabil că aceasta este scuza cea mai plauzibilă pentru mulţi dintre oamenii de azi. Trăim într-o lume a vitezei, unde timpul nu îţi mai ajunge şi unde evenimentele evoluează cu o viteză uluitoare.

            Am ajuns în cosmos, am pus piciorul pe lună, am cheltuit sute de milioane de euro cu aceste expediţii  şi am uitat să privim la cele n miliarde de persoane care mor de foame.

            Am reuşit să producem medicamente pentru tratarea unor maladii grave, dar nu am reusit să stopăm războaiele şi astfel asistăm în fiecare zi la atâtea tragedii.

            Am reuşit să legalizăm avortul dând "libertatea" de a alege să ucidă sau nu un copil, unei femei. Oare aceasta este libertatea pe care Dumnezeu a dat-o lumii, creaţia Sa? Cu siguranţă că nu! Iubirea nu naşte răzbunare, ură, războaie, nu ucide vieţi nevinovate. Iubirea înnobilează omul. Astăzi acest sentiment e confundat cu dorinţa sau cu o iubire egoistă, perversă, care nu ştie să se dăruiască pe sine, ci doar să primească. 

            Omul nu are dreptul să ia viaţa altei persoane, nu se poate juca "de-a Dumnezeu".

            După părerea mea, drama cea mai mare a omenirii este aceea că adevăratul sentiment al iubirii a fost înlocuit cu egoismul; că altruismul a fost înlocuit cu mândria. Oamenii nu vor să mai dăruiască, ci doar să primească, să adune, să aibă din ce în ce mai mult.

            Familia nu mai este ceea ce era odinioară, un climat de credinţă, pace, bucurie. Familia a devenit o instituţie în care dacă unui copil îi este acceptat dreptul la viaţă, se poate naşte, dacă nu, este ucis încă din sânul mamei sale. E trist, dar e adevărat.

            Dacă încercăm să privim prin prisma acestei lumi vom observa că conceptul de "Dumnezeu" este un concept abstract, în mintea unora inexistent, dar nu pot înţelege cum, pentru toate momentele lor dificile şi necazurile lor vinovatul este Dumnezeu.

În concluzie, chiar dacă Dumnezeu nu există pentru mulţi oameni, el este totuşi vinovat pentru tot răul din lume şi nu păcatul primilor oameni.

            Viaţa nu mai este privită ca fiind un lucru sfânt, ca un dar de la Dumnezeu, ci pur şi simplu este considerată un drept al fiecărei persoane; totuşi, femeia poate decide dacă ucide sau nu pruncul din sânul ei. Şi atunci, cum se poate afirma că viaţa este un drept al fiecărei persoane atâta timp cât sunt atat de mulţi copii ucişi încă din sânul mamei lor?

            Cred că ar trebui să reflectăm mai mult la viaţa noastră şi, în primul rând, să vedem cât de preţioasă este.

            Două secunde pentru mine nu înseamnă foarte mult, dar pentru un şofer care a evitat un accident înseamnă o altă şansă să trăiască. Două săptămâni pentru mine nu înseamnă foarte mult, dar pentru cineva care mai are doar 14 zile de trăit înseamnă toată viaţa.

            Trebuie să învăţăm să ne valorificăm viaţa pentru că nu se ştie când vom mai avea această şansă.

            Trebuie să privim la toate bucuriile, speranţele, bunurile pe care le avem şi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru că suntem mai fericiţi decât alte milioane de persoane care se zbat să traiască.

            Trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu în fiecare zi pentru darul vieţii, căci viaţa nu ne aparţine nouă, ci Creatorului.

            Dacă vom şti să ne bucurăm de viaţă şi să apărăm viaţa încă din prima zi, atunci cu siguranţă şi ceilalţi o vor preţui mai mult.

AJUNGE UN ZAMBET SAU O MANGAIERE PENTRU A SCHIMBA INIMA CUIVA!!!

IMPREUNĂ SĂ APĂRĂM VIAŢA!!!

Premiul III

Moise Elisabeta Mihaela

Liceul Teologic  „Fericitul Ieremia" Oneşti

Creaţia este un act prin care Dumnezeu, fără o materie primară, fără vreun instrument, fără modificări în Fiinţa sa, a realizat singur şi complet, un obiect gândit cu Înţelepciune, pe care El singur îl menţine în existenţă.

            Creaţia este un gen de activitate care depăşeşte aptitudinile omului şi îi este deci cu neputinţă să cuprindă cu claritate ceea ce el însuşi nu poate face. Cu siguranţă, Dumnezeu stă la originea lumii materiale, pentru că El este Creatorul tuturor lucrurilor. Creând, Dumnezeu a avut un plan; omul n-a ţinut cont de el; şi astfel s-a născut o dramă. Toate neplăcerile vin din faptul că planul lui Dumnezeu nu este sau nu a fost observat. Istoria omenirii începe printr-o ridicare de cortină, prezentată aşa în câteva cuvinte: "După ce a creat Universul cu tot ceea ce îl împodobeşte, Dumnezeu a creat pe om dându-i o natură specifică şi o misiune bine definită, pe care să o realizeze după legi determinate şi în cadrul societăţii".

            Orice ar face, omul trebuie să împrumute un minimum de substanţă de la lucrurile de pe pământ; el nu-şi poate fi suficient lui însuşi. Toată activitatea sa se reduce, în fond la cercetarea Universului creat, pentru a-i descoperi legile, ceea ce face ştiinţa, sau la combinarea şi reproducerea a ceea ce este creat, şi cu aceasta se îndeletnicesc artele şi tehnica.

            Omul descoperă, asamblează sau copiază; el nu creează. Omul se deosebeşte în aşa fel de fiinţele inferioare lui, prin capacitatea sa de a inventa, de a reaţiona, de a reţine şi progresa, încât o intervenţie specială a Creatorului pare să se impună.

            Creaţia este marele alfabet al lui Dumnezeu, e adevărul său scris în lucrurile care ne înconjoară.

            În viziunea creştină a omului, viaţa este măsură şi unitate de valoare. Asta înseamnă că măreţia, nobleţea scopului lucrurilor, sensul realităţilor lucrurilor trebuiesc evaluate având ca scop central viaţa.

            În faţa uciderii unei fiinţe umane noi suntem obişnuiţi, în general, să ne oprim asupra victimei; dacă e persoană lipsită de apărare, dacă e un copil la naşterea sa, groaza e alimentată de un sens de compătimire şi onoare. Reflecţia se opreşte mai mult la crima comisă decât la frumuseţea unei vieţi pierdute.

            Condamnarea avortului ar trebui citită pe faţa fiilor care s-au născut, au fost hrăniţi, educaţi, apăraţi şi iubiţi ca lumina ochilor. Niciodată n-am putea citi pe faţa lor, nici să ne treacă prin gând că ar fi fost posibil să fie ucişi, abia fiind introduşi în viaţă.

            Tertuliam, în lucrarea sa "Apologeticum", spunea: "Homo est et qui est futurus; etiam fructus omnis iam in semire"(IX,8), în traducere: „Este deja persoană umană cel care e destinat să devină, aşa cum e rodul care e deja introdus în sămânţa sa".

            Avortul nu ne sugerează o meditaţie despre moarte, ci despre viaţă, el nu provoacă o victimă în plus, ci e cauza unei vieţi în minus. Zămislirea este capodopera unui cuplu uman; a o distruge la naştere înseamnă a distruge geniul umanităţii, a şterge capodoperele sale.

            Când discuţia despre avort se fixează pe argumentul pro sau contra, suntem deja în afara problemei. Nu există pro sau contra în faţa vieţii, ci numai argumente în favoarea ei.

            Pentru a ucide o fiinţă umană e nevoie de un asasin. Avortul trebuie să ne împingă să medităm despre cel care ucide, înainte de cel care este ucis. Avortul, desigur nu este o excepţie în sensul propriu al cuvântului, dar asta din cauza fragilităţii sau inconştienţei calităţilor noastre morale. Când avortul nu se naşte dintr-o voinţă ucigaşă, se maturizează dintr-o iresponsabilitate tragică şi din cel mai obscur şi ameninţător egoism.

            Nu e oare fermecător că ştiinţa permite azi, fără a dăuna celui ce se va naşte, să cunoască prima dezvoltare în sânul matern şi chiar să conducă drumul spre a intra în comunitatea oamenilor? Care mamă ar practica distrugerea celui pe care l-a văzut la ecograf?

            În faţa avortului, care seceră în lume, în fiecare an, 50 de milioane de vieţi umane, degetul nostru se îndreaptă mai mult asupra crimei consumate, asupra acestui holocaust care formează cel mai mare cimitir din lume.

            Oroarea faţă de moarte izvorăşte din dragoste pentru viaţă, refuzul morţii coboară din alegerea vieţii. Nimic nu e atât de personal şi exclusiv cum este viaţa; de aceea omul nu poate fi niciodată arbitrul vieţii unei alte fiinţe umane, chiar dacă acesta abia si-a făcut intrarea în existenţă.

            Cunoaştem cu toţii care sunt argumentele pentru justificarea avortului: de la cele organice până la cele terapeutice şi cele socio-economice hedoniste. Pot fi argumente în favoarea avortului; e suficient să intrăm pe acest drum pentru a accepta tendinţa de a-l parcurge.

            Nu e urgentă numai o educaţie împotriva avortului, dar e urgentă o educaţie în favoarea respectării vieţii, de la concepere până la moarte, a vieţii tuturor şi a vieţii fiecărei fiinţe umane.

            Nicio soluţie nu va fi de propus pentru viaţa umană pe pământ dacă se introduce o discriminare cât priveşte viaţa însăşi.

            Avortul este primul act împotriva unei culturi autentice a vieţii. Uciderea celor nevinovaţi nu poate fi un obiect pentru o demonstraţie adevărată.

            Pentru a şterge ruşinea avortului există numai o redescoperire a conştiinţei măreţiei şi a demnităţii vieţii umane. O conştiinţă care este cultură: cultura vieţii.

            Chemarea omului se înscrie în chemarea Universului creat de Dumnezeu, în planul care ne domină şi ne entuziasmează, care îl descoperă pe om omului, pentru că îi arată semnificaţia întregii creaţii.

            Să nu ţinem seamă, pentru un moment, de faptul că Dumnezeu a chemat pe om la o viaţă superioară şi să presupunem că l-a creat, înzestrat exclusiv cu ceea ce se potriveşte naturii sale.

            Viaţa omului după moarte va fi fericită sau nefericită, după felul în care şi-a împlinit menirea sa pământească.

            Omul nu are o misiune impusă din afară, ea îi este dedicată din tendinţa naturală şi instinctuală a întregii sale firi.

            Să ne reamintim în primul rând că Dumnezeu a voit să creeze fiinţe care, printr-o colaborare personală şi voluntară la opera divină, să poată merita o fericire eternă. Ori dând omului puterea de a colabora cu El, Dumnezeu l-a creat în mod inevitabil capabil de a păcătui. Folosind rău darurile primite, făptura aceasta şi-a arogat sieşi puterea absurdă de a lupta împotriva lui Dumnezeu şi de a se opune la realizarea planurilor Sale.

            Creând pe om, Dumnezeu a prevăzut deci posibilitatea păcatului ca o consecinţă inevitabilă a libertăţii. Chiar şi mai mult: într-o omenire care n-ar fi numărat decât câteva fiinţe, s-ar fi putut întâmpla ca nici una din ele să nu abuzeze de darurile lui Dumnezeu. Dar într-o omenire destinată să numere miliarde de fiinţe -cum este cazul omenirii noastre- nu era oare moralmente sigur că, dintr-o asemenea mulţime, cel puţin câţiva indivizi s-ar fi folosit de libertatea lor pentru a se împotrivi lui Dumnezeu? Este evident că nu toţi oamenii îşi folosesc libertatea pentru a merge în aceeaşi direcţie.

            Dumnezeu n-a prevăzut numai posibilitatea păcatului, ci a prevăzut însuşi păcatul ca inevitabil, fără ca, evident să fie voit de El şi necesar în opera Lui.

            Dar totuşi, Dumnezeu n-a renunţat la această creaţie, motivul se ascunde în faptul neîndoielnic că El a prevăzut în opera Sa o mulţime de bunuri infinit superioare relelor născute din răzvrătirea omului.

            În concluzie Dumnezeu a creat totul din iubire şi tot din iubire ne veghează şi ne dă posibilitatea convertirii pentru a ajunge la El. Noi toţi trebuie să-L ajutăm să-şi ducă la capăt planul aşa cum putem.