Concurs "Viaţa - o valoare imensă!"

Anul şcolar 2008-2009

Premiul I

Monica Hugianu

Liceul Teoretic „V. Alecsandri", Săbăoani

Prima mea întâlnire cu un înger...

              „Sper că vă aduc o veste bună... veţi avea un copil..." spuse doctorul cu un zâmbet vag pe buze şi cu o privire obişnuită. Eu nu ştiam ce să fac ... să râd sau să plâng... Mă gândeam ce vor zice ai mei...aveam doar 18 ani...şi ei aveau planuri măreţe pentru mine... Am început să plâng. Era un plâns al deznădejdii...

              Când am ajuns acasă, mi-a fost greu să le spun alor mei, dar mama mi-a uşurat povara...şi-a dat seama că ceva nu e în regulă. Când au aflat, au început să ţipe, să-mi reproşeze că i-am dezamagit şi m-au întrebat de tată. Le-am spus disperată ... că nu-i aveam decât pe ei ... deoarece el nu vrea să audă de copil. Mi-au sugerat, iniţial să fac avort. Se gândeau la viitorul meu şi la ce vor spune ceilalţi. Eu nu ştiam ce să fac. Până am avut un vis... Îmi amintesc vag un copilaş mic de tot, care scria o scrisoare...

            „O zi nouă... de fapt nu mai ştiu a câta... ştiu doar că vreau să aflu ce e dincolo. Sunt într-o aşteptare continuă în care cresc şi mă dezvolt în lumea mea mică, împreună cu mama, pentru a fi pregătit atacurilor şi vicleniilor care mă aşteaptă într-o lume mult mai mare.  Sper să cresc mare...  alături de mama..."

            Începeam să fiu neliniştită... oare e chiar copilaşul care creşte în mine?!... dar el continua cu o neştiinţă inocentă caracteristică...

„Prima oară am auzit vag un glas, plin de bucurie... care m-a liniştit. Am aflat mai târziu că era al mamei. Şi de atunci m-a îndemnat mereu suav, convingător şi iubitor. L-aş recunoaşte oriunde aş fi. Îmi amintesc că într-o zi era neliniştită. Alerga de colo-colo, nereuşind să fie în apele ei. Simţeam toate astea. La un moment dat a început să-mi cânte. Deşi eu m-am liniştit primul, relaxarea i s-a simţit în glas. Ce mult aş fi vrut să fiu lângă ea, s-o ajut aşa cum aş fi putut. Primul meu zâmbet, ei i-a fost dedicat, căci visam s-o fac fericită oferindu-i-l. Ochii mei mici doreau s-o vadă, să-i admire faţa care suferea ori de câte ori eu obraznic mă jucam, deşi în neştiinţa mea doream s-o fac să se bucure, să ştie că "gândăcelul" ei e sănătos. Abia mai târziu am realizat că nu avea să mă uite, căci pentru mine trăia.

Era o fire agitată. Toată ziua găsea ceva de făcut prin casă, deja îmi făceam griji pentru ea. Uneori o auzeam cum mă asigura că totul va fi bine şi că abia aşteaptă să-mi audă glăsciorul. Alteori, stătea şi se gândea dacă sunt băieţel sau fetiţă, întrebându-mă ce nume aş vrea să am. Îi plăcea să citească şi îmi citea şi mie. Nu înţelegeam mare lucru dar simplu fapt că-i auzeam glasul mă făcea mai zglobiu. Îmi zicea că mă vede alergând pe afară, jucându-mă cu ceilalţi de vârsta mea, dar şi că aşteaptă sa mă ţină în braţe. De multe ori asculta muzică şi dansa ca să se înveselească. Simţeam cum îşi ia zborul, plutind. Abia aştept să mai cresc niţel ca să-i arăt tot ceea ce ştiu, de fapt ceea ce m-a învăţat deja. Ce mult aş vrea să-i vorbesc...."

M-am trezit speriată... nu putea fi vorba de mine... eu am doar 18 ani... nu pot fi cea descrisă... am un liceu de terminat... Cel mai bine e să ascult de părinţi...! Şi am adormit liniştită...

„Ceva se schimbă... alunec şi văd o luminiţă. Glasuri, multe glasuri. Eu l-am recunoscut pe cel mai special. Şi în loc să fiu fericit am reuşit doar să plâng. Era de fapt un plâns de bucurie şi de mulţumire. Am zărit-o pe MAMA. Era obosită. Vroiam să-i mulţumesc, să râdem împreună, să cântăm, să-i spun că voi încerca să o fac mândră de mine, dar, iar am plâns. Însă aceasta a adus o rază de lumină ce i-a înseninat faţa, i-am zărit chipul frumos, cald, braţele întinse şi mi-am dat seama că Dumnezeu m-a încredinţat unui înger. Am început să zâmbesc căci mă simţeam în siguranţă. Era exact cum mi-o imaginasem: tenul îi era perfect, puţin palid, ochii, deşi obosiţi, erau plini de viaţă, privirea dezvăluia împlinire şi mulţumire, obrajii uşor ridicaţi încadrau un zâmbet de fericire iar buzele roşiatice mă copleşeau cu sărutări. M-am liniştit. Păcat că trebuie să treacă ceva timp ca să-i pot mulţumi pentru acest dar, pentru viaţă. Aş fi vrut să o strig "mami", să ieşim să ne jucăm... dar vai cât sunt de neputincios. Văd că totul e deja mult mai greu decât credeam. Dar am un înger alături. Şi acesta mă va învăţa să merg, iar dacă voi cădea să mă ridic şi să o iau de la capăt. Mă va învăţa să vorbesc, să mă rog şi să ştiu ce e bine să fac şi ce nu. Mă va ajuta să trec peste greutăţi sau mai bine zis le vom depăşi împreună. Va plânge cu mine şi se va bucura de realizările mele. Nopţile nedormite din cauza mea, sacrificiile făcute pentru ca mie să-mi fie bine, răbdarea, supărările, nu ştiu dacă voi putea vreodată să-i mulţumesc îndeajuns pentru toate acestea. Văd deja cum trăieşte prin mine, cum reacţionează la fiecare gest, iar tot ce pot acum să fac e doar să-i cuprind în mânuţa mea un degeţel şi să zâmbesc vesel. Ce mult mă bucur, mămico, că nu ai ales ca alte mămici să faci avort... şi că mi-ai dat viaţă!!!"

Acest vis a fost cel care mi-a schimbat total gândul despre avort. Deşi ziua următoare eram speriată, am înţeles mesajul lui Dumnezeu. El mi-a dăruit acest copil şi nu am nici un drept să intervin în viaţa micuţului. Vreau ca el să fie mândru de mama lui pentru că l-a adus pe lume, dar şi pentru că a fost cea care i-a fost aproape... Voi lupta pentru ca lui să-i fie bine... îl am pe Domnul alături. Noaptea următoare am visat din nou un copilaş care semăna cu mine... şi mi-a spus vesel... „Mulţumesc... Sper ca peste ani, când voi fi mai mare, eu să fiu "îngerul" care te va sprijini!!!"

Premiul II

Eduard Ghitiu

Liceul Catolic „Fer. Ieremia", Oneşti

Dacă îmi vei da viaţă ...

        Din iubire Dumnezeu m-a chemat azi la viaţă... Mama mea nu ştie că exist cu adevărat... Se simte rău, iar eu nu ştiu din ce cauză...

    Am simţit că nu mă doreau... şi că, erau hotărâţi să scape de mine... Eram îngrijorată că nu voi vedea lumina zilei şi nu o voi cunoaşte pe mama mea care mă purta în pântecele ei... De aceea am încercat ceva.

   Era ora două dimineaţa... în pântecele mamei eram neliniştită... Nu ştiam dacă  voi vedea lumina... acea lumină pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o pe acest pământ...

    Mi-am făcut curaj şi am bătut la uşa visului... prin care mama cutreiera...

     -Bună mămica mea...

     -Cine eşti?Eu nu am niciun copil, nu te cunosc.

     -Poate mă vei cunoaşte...Te-am auzit vorbind cu tata despre mine şi am înţeles că nu mă doriţi. De ce mamă?

    A urmat  un moment de tăcere...nu îmi zicea nimic...

     - Nu te dorim pentru că nu avem posibilităţi să te creştem...

     -Dragă mamă, i-am zis. Ai întrebat-o vreodată pe bunica mea, ce greu te-a crescut? Era foamete, era război, era foarte greu, dar cu toate astea tot ţi-a dat viaţă şi te-a crescut cum a putut...Dar tu...nu eşti la fel de puternică precum bunica?

      -Gândeşte-te mamă că odată cu mine, vei pierde ceva preţios din tine... Crezi că poţi răscumpăra sufletul meu?

A început să plângă în somn, nu îmi mai spunea nimic. S-a trezit şi a rămas pe gânduri toată noaptea...

     -I-am zis...acum nu ştiu ce te frământă, dar poate s-a aprins o scânteie...

Dimineaţa i-a povestit tatălui, visul în care am vorbit cu ea... Au hotărât să îmi dea viaţă, indiferent de ce va fi.

Dumnezeu m-a ascultat şi le-a oferit totul că să mă poată creşte.

Acum eu sunt mare şi sunt tare mândră de părinţii mei...

                                                                Cu drag, Iulia

Premiul III

Octavian Vacaru

Liceul Catolic „Fer. Ieremia", Oneşti

O poveste a salvat o viaţă

        Odată, într-un spital din New York, la capătul unui hol stătea o tânără aşteptând la rând ca să facă o întrerupere de sarcină. Tânăra a avut o relaţie în urma căreia a rămas însărcinată iar pentru a nu se face de râs s-a hotărât ca să avorteze.

Deodată, parcă din senin, s-a aşezat lângă ea un tânăr cu o faţă senină şi care i-a zâmbit, de parcă ar fi cunoscut-o de o viaţă. Tânărul era îmbrăcat în alb şi i-a oferit un fir de trandafir având aceeaşi culoare cu cea a hainelor. El s-a prezentat a fi Ioseph, un tânăr în căutarea unei luminiţe. Ea, foarte mirată, se uită la el întrebându-se în sine ce o fi căutând acel tânăr tocmai acolo. După câteva clipe de tăcere vizitatorul a întrebat-o aproape ironic:

                 -  Ce faci aici?

Ea stânjenită şi cu ochii în pământ îi răspunse:

                 -  Am venit să-mi fac un control, fiindu-i teamă să spună adevărul.

         Străinul curios să-i afle viaţa şi motivele care au determinat-o să ajungă acolo, îi ceru, dacă doreşte, să-şi povestească viaţa.

         Ea a început cu numele ei, spunând că se numeşte Monica şi are 19 ani. Viaţa ei nu era prea fericită, de mică nu a simţit prea mult afecţiunea părinţilor, deoarece ei se preocupau prea mult de afaceri astfel neglijându-i educaţia, ea neavând cu cine să discute şi cui să-i împărtăşească problemele  şi bucuriile. Când a aflat că este însărcinată viaţa ei s-a schimbat radical, s-a închis în sine refuzând să vorbească cu cineva despre această problemă. Într-o zi, fiind cuprinsă de panică, s-a hotărât să facă acest gest. Ioseph a observat  pe chipul tinerei nişte lacrimi care încet, încet au început să-i inunde obrajii rotunzi şi roşii. Dându-şi seama că tânăra era confuză, el îi ceru permisiunea de a-i ţine puţină companie, iar ea încuviinţă.

       Atunci  începu a-i povesti:

                  „A fost odată într-un imperiu un prinţ şi o prinţesă care se căsătoriseră de curând. Ei se iubeau şi se înţelegeau foarte bine. După ceva timp prinţul a fost chemat la o adunare în care se întâlneau toţi împăraţii. Cei doi şi-au luat rămas bun şi regele a plecat. În urma unei aventuri cu unul dintre cavalerii castelului, prinţesa a rămas însărcinată. După ce a aflat vestea, s-a întristat şi a cuprins-o teama gândindu-se la reacţia regelui la aflarea acestei veşti. Consultându-se cu doica sa, ea s-a hotărât să renunţe la acel copil. În acest timp, unul dintre argaţi a auzit discuţia dintre cele două şi încălecând în grabă porni spre locul unde se afla regele pentru ai povesti tot ce se întâmplase. Aflând aceasta prinţul se înfurie, încălecă pe cal şi porni în goană spre castel. În drum el a fost atacat şi era pe punctul de a fi omorât, însă acel argat care se dusese să-l înştiinţeze, s-a aruncat în faţa săgeţii otrăvite, care se ducea spre inima regelui, şi astfel îi salvă viaţa. Aflându-se pe moarte, argatul îi ceru regelui să se gândească bine la ce va face în privinţa copilului care urmează să se nască. Când a ajuns acasă Richard a urcat repede spre camera împărătesei. Ea, zărindu-l în faţa uşii, căzu la pământ de parcă ar fi fost împuşcată. Regele se repezi, o ridică şi o aşeză în pat. Când şi-a revenit, regele a întrebat-o de ce a vrut să facă acel gest urât. Diana cu ochii în lacrimi îi răspunse că îi era teamă de reacţia lui. Richard bufni în lacrimi şi îi mărturisi că la auzirea veşti el s-a înfuriat şi dorea să o pedepsească aspru, însă în urma întâmplării în care era să-şi piardă viaţa, el şi-a dat seama că viaţa este o valoare imensă şi că  nimeni nu are dreptul de a o lua. După aceste clipe de durere cei doi s-au îmbrăţişat şi au trăit fericiţi alături de fiul lor, prinţul Octavio care l-a urmat la tron pe tatăl său, conducând cu înţelepciune şi devotament acel imperiu".

 Ioseph, după ce a terminat povestea, şi-a întors privirea către Monica, care nu putea să-şi controleze lacrimile ce-i curgeau din ce în ce mai mult. Ea nu mai avea nici măcar curajul de a-şi ridica privirea.

 Ioseph o îmbrăţişă şi dispăru în mod miraculos precum apăru.

      După dispariţia tânărului, Monica ţâşni de pe scaunul salonului şi fugi spre ieşirea spitalului. Ajunsă afară, a început să alerge spre casă strigând cât o ţineau plămânii că va fi mămică şi va avea cel mai frumos copil din lume. Când a ajuns, le povesti tuturor cele întâmplate şi după două săptămâni se căsători cu tatăl acelui copil. Trecură aproximativ nouă luni şi veni momentul cel mult aşteptat. Monica a ajuns din nou la spital, însă nu pentru a lua o viaţă, ci pentru a da viaţă unei creaturi a lui Dumnezeu. Tânăra a născut un băiat care avea zâmbetul şi privirea lui Ioseph, de aceea i-au pus acest nume. Părinţii lui erau fericiţi şi îşi creşteau şi educau prinţişorul cu multă dragoste şi afecţiune. O întâmplare care a marcat-o pe tânăra mămică au fost primele cuvinte ale lui Ioseph:

           - "Mulţumesc mămico că m-ai primit!". Aceste cuvinte au făcut-o pe Monica să înţeleagă că  străinul cu care s-a întâlnit pe holul spitalului nu era altul decât îngerul păzitor al lui Ioseph care încerca să-l salveze.

          Copilul a ajuns un mare orator. El ţinea conferinţe în care dădea sfaturi părinţilor pentru a-şi educa copiii cu mai multă afecţiune şi atenţie. Această poveste a lui Ioseph a cutreierat întreg globul salvând multe vieţi.

Menţiune

Adriana Raluca Sălăvastru

Liceul Teoretic "Vasile Alecsnadri", Săbăoani

De ce trebuie să prețuim faptul că putem da viață

Mariana statea pe bancă alături de prietenul ei James şi rememora clipele frumoase pe care le-au petrecut împreună. Când James i-a cerut să i se dăruiască întru totul, Mariana, iubindu-l enorm, nu l-a refuzat. Acum însă, aceasta era speriată fiindcă aflase de câteva zile, întrucât i-a fost rău şi s-a dus la medic, ca era însărcinată şi nu știa cum va reacționa James.

James s-a apropiat de ea şi a început să o sărute dulce şi înfocat.

Tatăl şi mama lui James erau oameni de afaceri mereu plecați în călătorii care nu aveau timp să aibă grijă şi de fiul lor şi care angajau alți oameni în acest sens. James avea tot ce își putea dori: o mașina puternică, o casa dotată cu tot ceea ce îi trebuia şi o mulțime de bani.

Deși prietenii şi familia Marianei i-au spus că James nu este potrivit pentru ea, că știau ce fel de băiat este şi că o va duce la pierzanie, Mariana nu a vrut să asculte pe nimeni şi a mers mai departe în relația ei cu James. Acum aceasta realizase că a greșit şi că a mers prea departe în această relație. Nu şi-a dorit niciodată să devină mamă la vârsta de 16 ani fiindcă era prea tânără. Acum realizase că a fost slabă când a acceptat să i se dăruiască cu totul lui James, dar acum nu mai avea cale de întoarcere.

Ușor, aceasta i-a șoptit lui James:

- Sunt însărcinată, James. Nu am avut grijă să ne protejăm. Ce ne facem?

În acea clipă, James s-a dezlipit din îmbrățișarea ei. Ochii săi albaștri acum păreau așa de reci, încât semănau cu valurile mării care furioase, la o furtuna, își iau un tribut şi scufundă o corabie. Întreg corpul îi era rigid şi el părea de piatră.

- Mai repetă odată. Cred ca nu am auzit bine.

- Sunt însărcinată. Ce trebuie să fac?, a întrebat Mariana plângând.

- Nu știu! A răspuns cu răceală James. Nu e treaba mea. Tu ai greșit. Fă avort! Dai copilul afară şi gata! Mare scofală! Nu înțeleg de ce faci atâta tam-tam pentru o problema minoră! Ești atât de... nu te înțeleg.

Mariana se uita mirată la el. Crezuse că va găsi un sprijin în el însă acum realiza că îi era dușman.

- Cred că ar trebui să ne despărțim. Nu ne mai potrivim. De fapt nu ne-am potrivit niciodată, însă mi-a fost milă de tine pentru că erai singură şi am vrut să experimentezi cum e să ai un prieten. Sincer să fiu, ai fost o pradă ușor de cucerit pentru că erai disperată pentru că toate prietenele tale aveau iubiți şi tu nu.

Mariana se uită la el şi mai mirată şi realiza că a fost doar un alt trofeu în vitrina lui James şi că acesta probabil nu-şi va asuma responsabilitatea pentru ce a făcut. Acum realiza că ar fi trebuit să mai aștepte şi să cunoască şi alți băieți nu să se repeadă la primul care i-a ieșit in cale. Era distrusă şi nu știa ce să facă.

Atunci James s-a întors cu spatele la ea şi a început să se îndepărteze.

Cu un glas crud, acesta i-a zis:

- Sper să nu te mai văd şi sper să nu îmi stai în cale pentru că nu mai vreau să mai am nimic de-a face cu tine.

După aceea a plecat, iar Mariana s-a îndreptat spre casă. Avea de gând să-şi împacheteze niște haine, să ia niște bani de acasă şi să fugă, fiindcă părinții ei nu știau că era însărcinată şi ar fi suferit enorm, dacă aflau. Mai târziu, aceasta a vrut sa facă avort fiindcă nu avea cum să păstreze copilul şi nici nu avea mijloace cu care să îl întrețină. Supărată şi-a strâns lucrurile, a luat banii a ieșit din casă.

Pe când mergea pe drum, noaptea a început să înfășoare totul în mantia ei neagră.

A doua zi, a luat un taxi şi a ajuns în Brașov, însă acest lucru nu o consola. Imediat ce a coborât din taxi a început să rătăcească pe străzi neștiind ce să facă. Peste câteva clipe, Mariana a zărit un tânăr într-un parc de copii. Supărată, aceasta a vrut să-şi întoarcă capul, însă tristețea tânărului parcă o chema să-îi aline suferința.

Ochii băiatului erau de un albastru pur ca şi azurul cerului, faţa delicată şi cuminte şi părul de culoarea alunii.

Când s-a apropiat de el şi i-a vorbit, băiatul a tresărit şi s-a uitat speriat spre ea.

- Cine ești?

- Mă numesc Mariana. Pe tine cum te cheamă?

- Nu știu! A zis băiatul oftând trist.

- Cum să nu știi? Fiecare are un nume. Poate ai amnezie.

- Poate. Nu știu! A zis băiatul cu ochii ca de înger. Mă simt atât de singur şi de părăsit. Simt că nu mă iubește nimeni pe lumea asta.

- Dar nu e aşa. Cu toții avem pe cineva în viața noastră care ţine la noi şi care ne iartă greșelile şi ne sprijină.

Nu știu de ce dar afirmația aceasta a răsunat puternic în sufletul Marianei care realizase că era greșit ceea ce vroia să facă. „Voi ucide o viața. Asta nu e corect! Striga inima ei pulsând cu putere şi luptându-se cu teama ei. Asta vreau? Dacă am greșit eu, nu cred că e corect ca ființa care a luat viaţă în mine să plătească. Aş fi un monstru dacă aş face aşa ceva. Nu o să fac avort, o să păstrez copilul şi o să îl cresc. Doar copii sunt o bucurie dată de Dumnezeu".

Văzând că băiatul încă era trist, Mariana s-a apropiat de el şi l-a îmbrățișat. Fericit, băiatul s-a cuibărit în brațele ei şi a încep să plângă mocnit.

- Mulțumesc, Doamne pentru că mi-ai arătat ce înseamnă să fii iubit de cineva. O iert pe mama mea care nu a avut curajul şi dorința să mă păstrezi în viața şi să mă facă părtaș de afecțiunea ei. O iert pentru că a acceptat sfatul soţului ei de a mă omorî doar pentru simplul fapt că nu avea timp de mine şi nici bani. Te rog, Mariana, nu îmi da drum. Mai ţine-mă în brațe până când Domnul mă va chema la El. Mă simt atât de bine şi în siguranță. Mă simt iubit.

- Dar cine ești tu cu adevărat?

- Eu sunt un copil pe care o mamă, nedorind să-l aibă, s-a dus la doctor şi a făcut avort şi astfel m-a omorât. N-am vrut să plec de pe această lume fiindcă am vrut să simt şi eu măcar odată cum e să fii iubit şi îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat această șansă. Știu că tu vei fi o mamă mai bună pentru copilul tău decât a fost cea care nu m-a dorit pentru că nu simt răutate în tine. Știu că ai fost păcălită de cineva însă trebuie să fii puternică şi să mergi mai departe. Am încredere în tine.

În acea clipa, băiatul s-a desprins din îmbrățișarea Marianei.

- Mă cheamă Dumnezeu! La revedere şi ai grijă de tine!

- Dar, te voi mai vedea? A întrebat Mariana.

- Desigur. Când ai nevoie de mine gândește-te la întâmplarea asta şi eu voi veni să stăm de vorba.

- Mulțumesc pentru vorbele bune şi pentru afecțiunea pe care mi-ai arătat-o deși eram complet străin pentru tine.

După ce a zis aceste cuvinte, tânarul băiat s-a înălțat spre cer.

Mai apoi Mariana a decis să se întoarcă acasă.

Întorcându-se, părinţii au primit-o înapoi bucuroși pentru că era teafără şi chiar după ce le-a spus că era însărcinată, ei i-au spus că o vor ajuta şi sprijini să crească copilul şi să-şi termine studiile.

După câţiva ani, după ce a terminat liceul şi facultatea, Mariana s-a căsători cu un tânăr militar. De multe ori, ea se plimba cu Mark, băiatul ei născut pe când avea vârsta de 16 ani, pe aleele din Brașov şi zâmbeşte fericită. Peste un timp a mai dat naștere unei fetițe. Când era singură în camera fetiței ei ea se gândea la întâmplarea care i-a schimbat viața, atunci când a rămas însărcinată pentru prima oară şi băiatul pe care l-a cunoscut atunci îi apăru.

Acum aceasta părea fericit şi bucuros. Îi plăcea să stea de vorba mult cu Mariana pe care o iubea.

- Cum e? îl întrebă Mariana.

- E bine. Am devenit un înger şi l-am întâlnit pe Domnul.

- Mă bucur! Meriți ce e mai bun.

- Şi tu.

- Domnul m-a trimis să am grijă de fetița ta şi m-a însărcinat să fiu îngerul ei păzitor. De acum o voi însoți mereu oriunde va merge şi o voi sfătui să facă numai bine. Nu îţi face griji. O voi feri de pericole mereu chiar şi atunci când tu nu ești lângă ea. Ea însă nu mă va vedea, ci numai tu vei putea face acest lucru.

- Îţi mulțumesc că ne ești alături şi îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi te-a scos în cale şi astfel m-a împiedicat să fac ceva ce aş fi regretat toata viața: să fac avort.

- Știu că ai vrut sa faci avort! A șoptit delicat băiatul. Am simțit asta şi am încercat, după puterea mea să te întorc din drum şi se pare că am reușit şi asta mă bucură.

- Ai dreptate.

- Aşa e. Secretul asta va fi între Dumnezeu şi noi. Nimeni nu va mai ști acest lucru.

- Mulțumesc. Dacă nu te-aş fi întâlnit pe tine, probabil, aş fi devenit un monstru.

- Cu plăcere!