Cuplul care îşi dă seama că are dificultăţi în transmiterea vieţii, trăieşte cu siguranţă, o mare suferinţă. În realitate, puţine cupluri sunt cu adevărat sterile - adică fără nici o posibilitate de a genera - dar un anumit număr dintre acestea, în jurul a 10%, sunt «hipofertile», ceea ce îi împiedică mult timp să aibă un copil, şi trebuind poate să se supună unui tratament.
- Acum se vorbeşte mult de fecundare în vitro sau «în eprubetă», adică practicată în laborator. Despre ce anume este vorba, mai exact?
După ce s-au urmărit mai multe ovulaţii femeii, prin această metodă ovulele sunt prelevate şi fecundate de către spermatozoizii soţului. Se obţin astfel numeroşi embrioni, trei sau patru fiind reimplantaţi în uterul femeii, în timp ce ceilalţi vor fi conservaţi în azot lichid. Dacă evoluţia celor 3-4 embrioni implantaţi are loc moderat, va fi propusă destul de des «reducerea embrională», adică avortul a unu sau doi embrioni care reuşiseră să se implanteze totuşi. Embrionii congelaţi vor fi utilizaţi pentru o altă sarcină la aceeaşi femeie sau la o alta la care vor fi donaţi, ori vor fi utilizaţi pentru cercetări ştiinţifice.
- La această metodă de bază pot fi aduse anumite variante.
În caz de sterilitate gravă a soţului sau a soţiei, ovulele pot fi prelevate de la o altă femeie sau spermatozoizii pot proveni de la un donator de spermă.
Dacă pe de o parte aceste metode reprezintă succese medicale şi tehnice cu adevărat notabile, pe de altă parte atrag anumite probleme grave.
- Fecundarea are loc în afara actului sexual. Faptul de a separa actul care, în mod privilegiat exprimă iubirea părinţilor, de actul care este la originea vieţii, face ca însăşi apariţia vieţii să fie fructul unei tehnici şi nu consecinţa imediată a unui act de iubire. Viaţa îşi pierde atunci rădăcina originară în iubire... chiar dacă acest copil va fi cu adevărat iubit de părinţi.
- Aşa cum am văzut, aceste tehnici cer fecundarea unui anumit număr de embrioni, iar o parte dintre aceştia va fi supusă voluntar unor manipulări tehnice (de exemplu, decongelarea).
- Pentru medici este mare tentaţia de a utiliza cât mai frecvent posibil aceste metode, pentru a adapta şi ameliora tehnica, pentru a acumula o experienţă din ce în ce mai mare, fiind foarte puternică concurenţa dintre diferite echipe. Satisfacţia de a se simţi patronii vieţii, de a se crede la originea vieţii, nu este o motivaţie de fapt ambiguă, dacă nu chiar periculoasă, pentru cupluri cât şi pentru societate? Despre ce putere este vorba?
- Vindecarea oricărui tip de infertilitate ar trebui să aibă scopul de a face, în bărbat şi în femeie, actul sexual ca semn şi expresie a dragostei lor, de a fi din nou fântână de viaţă, în timp ce tehnica medicală oferă acum posibilitatea de a avea un copil, fără a vindeca mereu bărbatul şi femeia de această maladie.
- Este cu adevărat un drept pentru cupluri acela de a avea un copil? Un copil nu este un «obiect» necesar pentru realizarea unui cuplu; el are nevoie să fie fructul dragostei înainte de a fi un succes tehnic.
Un copil e un dar, semnul dăruirii reciproce a soţilor în actul care implică indisociabil corpurile şi inimile lor. Un copil nu «se face». El nu este proprietatea părinţilor, şi aceasta este valabil încă de la conceperea sa.
Pentru anumite cupluri poate fi un real sacrificiu, faptul de a nu apela la aceste metode. Doar intrând în înţelegerea profundă a misterului, conform căruia viaţa este un dar de la Dumnezeu, şi încredinţându-se ajutorului lui Dumnezeu în încercare, aceştia vor reuşi să o depăşească.
- Ce soluţii există pentru acei soţi care nu pot deveni părinţi? Înainte de toate, a şti să aştepte, a nu se precipita spre o soluţie medicală complicată, atunci când răbdarea poate fi suficientă. Mai mult, să se gândească la o altă vindecare, din moment ce eprubeta a devenit aproape unicul răspuns la toate formele de hipo-fertilitate, în timp ce alte posibilităţi de căutare sunt abandonate. Poate chiar îndreptarea către un alt tip de fertilitate, dăruindu-şi propriul timp, propriile energii, talente, pentru o cauză care le stă la inimă... sau să se gândească la o adopţie, primind unul sau mai mulţi copii, care îşi vor găsi, mulţumită lor, familia şi dragostea de care au fost privaţi încă de la începutul vieţii lor.
Mărturie
Sunt medic, specializat în endocrinologie, şi m-am căsătorit la 30 de ani. Deşi ne doream mult, după doi ani de la căsătorie, nu aveam încă copii. Din ascultare pentru Biserică am eliminat soluţia eprubetei.... chiar dacă, ca decizie, nu a fost uşor!
În ziua hirotonisirii diaconale a unui amic de-al nostru, ne-am adresat lui astfel: «Francisc, în rugăciunea ta, cere un copil pentru noi!». Fetiţa noastră a fost concepută la nouă luni după ceremonie, iar Francisc este naşul!
Robert
Ne-am căsătorit convinşi, ca marea majoritate a cuplurilor, că nu vom aştepta prea mult pentru a fi în trei. Dar după multe luni de aşteptare a trebuit să ne plecăm în faţa evidenţei: nu vom avea niciodată bucuria de a aştepta un copil... Am efectuat toate analizele posibile şi imaginabile şi ne-am supus la diferite tratamente fără rezultat. Încercarea era dureroasă: de fiecare dată când se năştea un copil într-un cuplu de prieteni, suferinţa de reînnoia.
Atunci am început încet, încet să ne gândim la adopţie. Ne rugam mult pentru a avea un copil, şi simţeam cum rugăciunea ne pregătea pentru ceva diferit. Aceea a fost pentru noi o perioadă de suferinţă interioară asemănătoare cu o «luptă» care a durat câtva timp. Am înţeles că suntem pe strada cea bună, atunci când am reuşit din nou să mă interesez cu seninătate de copiii altora.
Vom fi în stare să îl iubim?
Eram încă plini de teamă: am fi putut să iubim un copil pentru sine însuşi, un copil în care nu am fi putut să ne recunoaştem în mod absolut, un copil care ar fi păstrat mereu o parte de mister, o origine, o istorie care ne ocolea cu totul? Şi dacă mai târziu ar fi venit o sarcină, am fi fost capabili să îl iubim la fel?...
O frază scurtă şi simplă ne-a făcut să avansăm mult în acel moment: «Atunci când veţi vedea un micuţ, că vă întinde mâna spunându-vă: „Tată!", „Mamă!", nu vă va mai fi frică». Şi tocmai aşa a fost! Nu ştiam nimic despre ea decât numele şi data naşterii, dar, imediat, am simţit că o cunoaştem dintotdeauna: devenea «carne din carnea noastră». Cu siguranţă că rugăciunea noastră pentru ea, făcută repetat în timp ce o aşteptam, a fost cea care ne-a unit atât de profund.
Am fost uimiţi atunci când am văzut toată capacitatea de iubire care era în noi: atâtea temeri au dispărut în grabă. Am înţeles că Dumnezeu ne făcea un cadou extraordinar, pentru care îi aduceam mulţumire în fiecare zi: a adopta un copil nu este un pretext, ci este o binecuvântare particulară. Acum ştim că gândurile lui Dumnezeu întrec modurile noastre de a privi lucrurile, pentru că sunt pentru binele nostru, mai mult decât suferinţa pe care ne învaţă să o dăruim şi pe care El o face fecundă.
Mihai şi Maria Elena
P.S.: Ne pregătim acum să trăim o altă aventură: sosirea unui frate pentru fetiţa noastră, peste câteva săptămâni.
|
