• În abisul neliniştii tale, ai vrea să auzi un mesaj de speranţă: eşti iubit! Vrei să accepţi să te laşi iubit - aşa cum eşti, acum - de cineva care şi-a dat propria viaţă pentru tine? Numele lui? Isus!
• «Dar Isus e mort!», îmi vei spune. Da, e adevărat. Dar a înviat, e viu. Astăzi, acum, poţi să-i vorbeşti. Te va asculta. Nu e dificil: îndreaptă-te către El în intimitatea inimii tale, povesteşte-i neliniştea ta, dezgustul tău, tot ceea ce trăieşti.

Cheamă-L în ajutor... Aceasta va fi rugăciunea ta. Crede-mă, îi va atinge inima, pentru că te înţelege. Cum a cunoscut o frică teribilă în seara dinaintea morţii, în Getsemani. De aceea îţi e alături: vrea şi poate să te consoleze.

• În momentele de mare nelinişte, să nu rămâi singur. Cere ajutorul, vorbeşte cu un prieten, cu cineva pe care îl cunoşti şi în care ai încredere... sună pe cineva drag.
• Atunci când descoperi că eşti iubit de Dumnezeu, te poţi împăca cu tine însuţi, te poţi accepta cu propriile slăbiciuni şi cu propriul trecut... Vei înţelege puţin câte puţin că viaţa ta va avea un sens dacă o dedici altora, dacă încerci tu însuţi să-i ajuţi pe alţii care suferă în jurul tău. Vei vedea atunci că viaţa ta nu este o picătură de apă într-un ocean, sau un număr extras la întâmplare dintr-o statistică.

Mărturie

Aveam 18 ani şi o dorinţă mare de a muri.

Terminat, dezgustat, eram într-o depresie profundă şi aveam impresia că nu mai pot merge înainte...

Dar doream să mor fără să sufăr şi mi-a venit ideea de a apela la cianură, pe care o credeam rapidă şi nedureroasă. Dar cum să fac rost de cianură fără a atrage atenţia? Unde locuiam era dificil. Am preferat să mi-o fabric singur, cu cunoştinţele de chimie acumulate în liceu.

Într-o dimineaţă de februarie, profitând de faptul că am rămas singur acasă, m-am închis în baie pentru a-mi fabrica produsul. O scânteie ar fi trebuit să provoace reacţia. Dar experimentul a dat greş.

Eram atât de convins să îl termin, încât am mers în bucătărie ca să dau drumul la gaz... ar fi fost desigur mai eficace, chiar dacă mai periculos pentru alţii.

În acel moment, cineva a sunat la uşa de la intrare. Cu siguranţă poştaşul... dacă nu aş fi deschis, ar fi sunat la uşa vecinei, care făcea curăţenie în casă la noi. Ea ar fi adus poşta şi s-ar fi pus la lucru, împiedicând sinuciderea mea.

Atunci am mers să deschid. Afară era un frig îngrozitor în acea iarnă: noaptea termometrul trebuia la fie la -5º. La uşă era un cerşetor, care şi-a petrecut noaptea în aer liber. L-au trimis la noi acasă pentru că mama se ocupa de săracii din parohie.

Mama nu era. Ce să fac? Eram tentat să îl alung imediat şi să mă întorc la treaba mea. Dar tremura. Mâinile sale erau albastre de frig. Astfel l-am chemat în casă şi i-am oferit o cafea caldă.

A rămas în casă mult timp, poate două ore; timpul pentru a se încălzi înainte de a putea bea sau mânca.

Mi-a cerut bani: i-am propus ceva de muncă, dar el nu a îndrăznit să se prezinte din cauza părului lung şi a barbei. Voia să meargă la un bărbier prima dată. I-am dat puţinii bani pe care îi mai aveam în buzunar. Şi după plecarea sa, am luat banii din casa familiei pentru a merge la cinema şi a mă gândi la altceva.

Am simţit că m-a salvat faptul că am primit o persoană mai săracă decât mine.

Petru

Mă numesc Cristina, am 18 ani şi locuiesc cu bunica. Am frecventat mult timp o bandă de băieţi de 20 de ani, de la periferia oraşului.  Eram singura fată. Erau doar alcool şi perversităţi.

La începutul lui noiembrie, tatăl unuia dintre ei a încercat să mă violeze: m-am simţit atât de murdară, încât după două zile am încercat să îmi tai venele. M-am manifestat şi în îmbrăcăminte: îmbrăcată în negru, machiată înfricoşător, cu o parte din păr rasă. Eram obişnuită cu violenţa şi agresivitatea.

Decembrie: o a doua tentativă de suicid, de această dată cu somnifere. Un nou faliment. Am rupt oricum legăturile cu banda de băieţi.

Februarie 1990: după o ceartă, am lovit-o pe bunica mea şi am încercat să mă sinucid, tăindu-mi antebraţele cu o bucată de sticlă. Un nou faliment (dar frumoase cicatrice!).

Începând din luna mai, mi-am rănit venele braţelor şi ale corpului regulat, am fumat şi m-am îndopat cu somnifere şi uneori cu alcool.

În august 1990 am participat la un forum internaţional pentru tineri, organizat de comunitatea Emanuel, în Paray-le Mondial; nu m-am dus ca să mă rog... dar, cu trecerea zilelor, am simţit mai multă pace.

A treia zi a Forumului, 11 august, totul s-a schimbat. În timpul Sf. Liturghii, un preot a spus, inspirat din Cuvântul lui Dumnezeu: «Este o fată de 16 ani care a încercat să se sinucidă de trei ori în acest an... Domnul o vindecă de ideile sale de sucid şi o cheamă la viaţă..». Am fost asaltată imediat de un torent de lacrimi. Am simţit în inimă o adevărată ardoare, ca atunci când se iubeşte, şi pe mâna mea stângă am avut senzaţia că o mână s-ar fi pus deasupra. M-am simţit eliberată cu totul şi cuprinsă de o bucurie imensă. Iubeam viaţa, o descopeream!

De la o zi la alta am lăsat drogurile, tăierea braţelor cu sticla, raderea părului şi toată degradarea şi autodistrugerea. Am început să mă îmbrac cu haine colorate, după atâţia ani de negru.

Am avut nişte crize de abstinenţă, de abatere, dar rugăciunea a fost întotdeauna cel mai mare ajutor al meu. Din acel moment de binecuvântare, merg în fiecare miercuri la grupul de rugăciune. Am găsit o dragoste sigură şi puternică, aceea a lui Isus. Şi vreau să o anunţ la toţi, în particular tinerilor care trăiesc în singurătate şi în delincvenţă: da, El este viu şi ne iubeşte!

Cristina