|
Dacă Dumnezeu este bun, de ce există suferinţa? |
|
|
|
Cu toţii, într-o zi sau alta ne vom găsi în faţa superinţei proprii sau a celor care ne stau alături. Iată atunci pare că totul se prăbuşeşte. Şi apare întrebarea: «de ce?» şi mai ales «de ce mie? Ce anume am făcut rău?». Se încearcă un sentiment puternic de umilire sau o mare dorinţă de rebeliune care ne poate îndepărta de Dumnezeu.
- Reacţia este normală, pentru că omul nu este făcut pentru suferinţă. Aceasta, întrerupând mersul liniştit al vieţii noastre şi realizând o ruptură în inima noastră, vine să reveleze setea interioară de fericire care este în fiecare dintre noi. De fapt, suferinţa atinge misterul cel mai profund al fiinţei noastre, şi vine să ne reamintească binele pentru care suntem creaţi cu toţii (fericirea) şi de care suntem privaţi. Aceasta se manifestă de fapt, ca o lipsă.
- De aceea nu o putem accepta spontan, pentru că în sine este inacceptabilă. Ne creează frică şi o refuzăm pentru că suntem făcuţi pentru viaţă. În acelaşi timp, suntem purtaţi peste frică, într-un fel de timiditate şi de respect şi, mai profund încă, de compasiune. Totuşi, în ciuda a ceea ce putem face concret, rămânem dezarmaţi. Deoarece suferinţa mea şi a celorlalţi atinge acel mister care îmi este atât de apropiat pentru că este în mine şi în acelaşi timp, mai presus de mine: misterul omului, al răului şi rădăcinile sale sapă în istoria şi în inima omului...
- Atunci, de fapt, lui Dumnezeu îi punem întrebarea «de ce?», lui Dumnezeu Creatorul şi Domnul lumii. Şi este puternică tentaţia de a suspecta că Dumnezeu este autorul răului: «dacă Dumnezeu ar fi fost bun, nu ar fi permis, nu ar fi recţionat aşa...» În fond, aceste probleme, aceste nesiguranţe exprimă ce se întâmplă după păcatul originar: Dumnezeu nu este schimbat, ci noi suntem cei schimbaţi.
- Dar, poate, putem descoperi ceva privind la cel care ne-a salvat de la rău: «Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi eu vă voi da odihnă... învăţaţi de la Mine... şi veţi găsi odihna sufletelor voastre» (Mt 11, 28-29). Este unul din cuvintele lui Isus, şi tot de către El stă scris în Biblie: «Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat» (Is 53, 4). El a fost condamnat la moarte pe nedrept, însă «prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat» (Is 53, 5).
- Ce anume ne învaţă viaţa Lui? Că nu este un Dumnezeu judecător cel care se apropie de noi, ci un Dumnezeu umil, «servitor suferind», care vine să îmbrăţişeze complet condiţia omului cu suferinţa Sa, pentru a ne consola şi a ne ajuta să o ducem pe a noastră.
- «Dumnezeu nu a venit să suprime suferinţa, nu a venit să o explice, dar a venit ca să o umple de prezenţa Sa», spune scriitorul Paul Claudel. Şi asta până în rădăcinile sale cele mai profunde.
- Cristos merge încă mai departe: îşi oferă suferinţa pentru a ne salva, şi cu suferinţa sa oferă toate ale noastre, învăţându-ne astfel un drum de viaţă. Şi ne invită să învăţăm de la El. Aşa a făcut această fată de 18 ani, diabetică: «Isus ne iubeşte şi nu permite să fim încărcaţi de o suferinţă prea grea. Are încredere în noi şi ne face să împărţim misiunea sa, care este aceea de a îi conduce pe toţi la Tatăl. Este o bucurie imensă de a participa la o misiune al cărei director este Dumnezeu!».
|
Întrebări şi răspunsuri 
