| Atunci? Fericirea? |
|
Toţi aspirăm la fericire. Toate alegerile noastre din viaţă au un singur obiectiv: fericirea. Problema este deci a şti dacă această fericire este posibilă şi cum. Aspiraţia noastră cea mai profundă nu este aceea de a iubi şi de a fi iubiţi? Rănile de iubire nu sunt oare acelea care ne lovesc cel mai profund? Şi totuşi în iubire putem găsi o fericire adevărată şi durabilă! Iar aceasta nu se reduce în mod simplu la o satisfacţie personală, dar este înainte de toate, dăruirea liberă de sine însuşi unei alte persoane. Aceasta nu înseamnă că plăcerile, bunurile materiale, viaţa socială nu pot contribui la fericire. Toate acestea sunt elemente care definesc realmente viaţa noastră, dar nu sunt capabile în sine să ne împlinească. Fericirea şi bucuria noastră stau în dăruirea noastră şi în dragostea pe care o primim de la altul.
O asemenea fericire, care este minunată, rămâne oricum fragilă din moment ce e supusă limitelor noastre umane: de câte ori ne surprindem în căutarea plăcerii personală, că vrem să posedăm, să dominăm! Şi societatea noastră consumistă tinde să crească în noi fuga după comportamente individualiste. O căutare nepricepută a fericirii, care dă adesea naştere unor situaţii conflictuale cu alţii şi deziluziilor, chiar dacă nu o admitem întotdeauna... Pe de altă parte, chiar într-o dragoste autentică, se simte ca o limită faptul că statul împreună nu este perfect, că inima noastră aspiră la ceva încă mai mare. Inima noastră este făcută pentru o dragoste infinită, şi doar o iubire infinită o poate umple. «Pentru Tine ne-ai făcut, Doamne, şi inima noastră este neliniştită până când nu se va odihni în Tine», spunea Sf. Augustin (Confesiuni I, 1). Se crede că adevărata fericire, fericirea eternă promisă de Dumnezeu, va fi abia după moarte... În realitate, fericirea, care este viaţa eternă în iubirea lui Dumnezeu, începe încă de acum, din momentul în care îmi voi deschide inima pentru a crede atunci când El îmi zice: «Tu eşti de preţ în ochii Mei şi de cinste şi te iubesc» (Is 43, 4). Dumnezeu nu e departe, El s-a făcut asemenea nouă în Isus Cristos, Emanuel. Cu El, toate dimensiunile existenţei noastre pot primi o nouă lumină: dragostea umană, munca, relaţiile sociale, arta, frumuseţea creaţiei, toată viaţa noastră şi încercările noastre. Inima noastră intră cu bucurie în dimensiunea sa adevărată. Cu El iată că împărăţia lui Dumnezeu este deja în mijlocul nostru, acea împărăţie pe care o anunţa Sf. Ioan: «Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut (...) Şi am auzit din tron un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii, şi El va sălăşlui cu ei, şi ei vor fi poporul lui, şi Însuşi Dumnezeu va fi cu ei şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut. Şi Cel ce şesea pe tron a grăit: Iată, noi le facem pe toate (...). Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii (...) Şi-i voi fi lui Dumnezeu şi el Îmi va fi Mie fiu» (Ap 21, 1-7).
«Când mă gândesc la toţi băieţii şi la toate fetele care ar trebui să aibă forţa, speranţa şi conştiinţa societăţii, şi care sunt în schimb prinşi într-o reţea de incertitudini şi care caută disperaţi fericirea pe căi care nu pot duce la fericire, atunci mă rog încă mai mult ca tinerii catolici de la sfârşitul secolului XX să ajungă la o cunoaştere tot mai profundă a lui Isus Cristos şi să se convingă de minunata aventură pe care El ne-a pregătit-o pentru fiecare dintre noi». Papa Ioan Paul al II-lea, de la întâlnirea din Manila, a celei de-a IX-a Zile Mondiale a Tineretului |