Legislaţia românească cu privire la căsătorie şi familie

Drepturile familiei

            prof. Maricica Mihăluţe

Definiţiile căsătoriei sunt numeroase. Pentru exemplificare am selectat câteva dintre ele.

Căsătoria (cf. DEX) "reprezintă uniunea legală, liber consimţită între un bărbat şi o femeie pentru întemeierea unei familii. Trai comun între soţi, viaţa conjugală".

Căsătoria (după av. Ioan Chelaru, Dialoguri în agora) "este o alianţă liber consimţită între două persoane de sex diferit, încheiată potrivit dispoziţiilor legale, în principiu pe viaţă, cu scopul de a întemeia o familie şi reglementată de normele imperative ale legii. Familia este o valoare fundamentală a oricărei societăţi".

O dată cu celebrarea căsătoriei noul cuplu intră astfel în societate: are un statut social, un rol bine definit, o existenţă legală şi oficială. Fiecare dintre soţi are un rol bine determinat şi cuplul este introdus în comunitatea civilă. Cei doi formează acum o familie cu contururi sociale precise, care este protejată de lege şi astfel nu este abandonată în ea însăşi.

Familia (cf. DEX ) este  "forma socială de bază, întemeiată prin căsătorie, şi care constă din soţ, soţie şi descendenţii acestora".

Cf. Codului de Drept Canonic " căsătoria este definită ca fiind legământul matrimonial prin care un bărbat şi o femeie stabilesc între ei o comunitate a întregii vieţi, rânduit prin caracterul său natural spre binele soţilor şi spre naşterea şi educarea copiilor, şi care a fost ridicat de Cristos Domnul, între cei botezaţi, la demnitatea de sacrament".

Carta Drepturilor Familiei precizează că:

- familia este fondată pe căsătorie, unire intimă de viaţă în complementaritatea dintre un bărbat şi o femeie, care se constituie ca o legătură indisolubilă a căsătoriei în mod liber încheiată şi exprimată public, şi este deschisă la transmiterea vieţii;

- familia, societatea naturală, este anterioară statului şi oricărei altei comunităţi şi posedă drepturi proprii, care sunt inalienabile (nu pot fi înstrăinate);

- familia este locul în care diverse generaţii se întâlnesc şi se ajută reciproc pentru a creşte în cunoaşterea umană şi pentru a armoniza drepturile individului cu alte cereri ale vieţii sociale;

- familia şi societatea, care sunt reciproc legate prin legături vitale şi organice, au o funcţie complementară în apărarea şi progresul binelui umanităţii şi al fiecarei persoane.

"Familia este o comunitate de persoane, cea mai mică celulă socială şi, ca atare este o instituţie fundamentală pentru viaţa oricărei societăţi. Comunitate de viaţă şi de iubire, realitate socială, temeinic înrădăcinată şi într-un mod cu totul deosebit o societate suverană, chiar dacă ea este condiţionată în diferite privinţe. Afirmarea suveranităţii instituţiei-familiei şi constatarea multiplelor sale condiţionări ne fac să vorbim despre drepturile familiei. Drepturile familiei sunt strâns legate de drepturile omului", spune Papa Ioan Paul al II lea (Scrisoare către familii, 17).

"Familia este locul în care oamenii prind rădăcini pentru ca apoi să poată creşte; în familie oamenii pot dărui viaţa mai departe; în ea descoperă copiii frumuseţea lumii; în ea trăiesc valorile umane şi sunt transmise generaţiilor viitoare, valori care sunt valabile pentru toată viaţa" ne prezintă prelatul Albert Holenstein în lucrarea "Căsătoria şi familia".

Statul şi Biserica sunt două instituţii separate şi distincte.

Amândouă sunt independente şi suverane. Atunci când se afirmă că statul este şi trebuie să fie laic, se înţelege că unul nu poate să legifereze în domeniul celuilalt. Biserica are jurisdicţie doar asupra celor botezaţi, în ceea ce priveşte binele lor spiritual. Statul are jurisdicţie asupra tuturor cetăţenilor, făcând abstracţie de convingerile lor etice şi religioase şi trebuie să emită legi care tutelează justiţia, ordinea şi drepturile tuturor.

În confruntarea cu căsătoria, Statul trebuie să promulge doar norme care reglează instituţia matrimonială civilă în naşterea, evoluţia şi în eventuala sa desfacere.

Statul preferă să nu aibă concepţia sa proprie despre natura şi conţinutul căsătoriei pentru că este Statul tuturor: trebuie să garanteze doar tutelarea drepturilor civile ale soţilor, oricare ar fi convingerile lor personale.

Soţii aşteaptă de la stat: recunoaşterea unirii lor, apărarea drepturilor lor, eventual declararea ruperii legăturii prin intermediul divorţului, dar nu pot cere ca acesta să alimenteze unirea şi creşterea lor. Soţii trebuie să fie uniţi şi să crească nu datorită legilor impuse din exterior, dar datorită angajamentului lor personal, alimentat de bunăvoinţă şi de rugăciune (după Don Novello Pederzini, Sposarsi e bello!, p. 76-77).

Codul Familiei dispune astfel (art. 1-6):

- În România statul ocroteşte căsătoria şi familia, el sprijină prin măsuri economice şi sociale, dezvoltarea şi consolidarea familiei.

- Statul apără interesele mamei şi copilului şi manifestă o deosebită grijă pentru creşterea şi educarea tinerei generaţii.

- Familia are la bază căsătoria liber consimţită între soţi.          

- În relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de copii, bărbatul şi femeia au drepturi egale.

- Drepturile părinteşti se exercită numai în interesul copiilor.

- Relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material.

Legea nu se discută, astfel că am ataşat pe scurt condiţiile impuse de stat în încheierea, nulitatea, efectele şi desfacerea căsătoriei după Codul Familiei, 2006:

I. Încheierea căsătoriei (art. 3-18):

- numai căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă dă naştere drepturilor şi obligaţiilor de soţ;

- bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de 18 ani, iar femeia vârsta de 16 ani; pentru motive temeinice se poate încuviinţa căsătoria femeii care a implinit 15 ani. Încuviinţarea se poate da de primarul general al municipiului Bucureşti sau preşedintele Consiliului Judeţean în cuprinsul căruia îşi are domiciliul femeia şi numai în temeiul unui aviz dat de un medic oficial.

- este oprit să se căsătoreasca bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită;

- este oprită căsătoria între rudele de linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al IV-lea grad inclusiv;

- este oprită căsătoria între: a) cel care adoptă sau ascendenţii lui deoparte şi cel adoptat ori descendenţii acestuia de alta; b) între copii celui care adoptă deoparte şi cel adoptat sau copiii acestuia de alta; c) între cei adoptaţi de aceeaşi persoană;

- în timpul tutelei, căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră ce se află sub tutela sa;

- este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal, precum şi cel care este lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale;

- căsătoria nu se va încheia dacă viitorii soţi nu declară că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor. În cazul în care, prin lege specială, este oprită căsătoria celor suferinzi de anumite boli, se vor aplica dispoziţiile acestor legi;

- căsătoria se încheie în faţa ofiţerului de stare civilă a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau sectorului municipiului Bucureşti, în cuprinsul căruia se află domiciliul sau resedinţa oricăruia dintre viitorii soţi.

- cei care vor să se căsătorească, vor face personal declaraţia de căsătorie la serviciul de stare civilă la care urmează a se încheia căsătoria;

- în declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor arăta că nu există nici o piedică legală la căsătorie. O data cu declaraţia de căsătorie, ei vor prezenta dovezile cerute de lege.

- orice persoană poate face opunere la căsătorie, dacă există o piedică legală, ori dacă alte cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite. Opunerea la căsătorie se face numai în scris, cu arătarea dovezilor pe care ea se întemeiază.

- ofiţerul de stare civilă va refuza să constate încheierea căsătoriei dacă, în temeiul verificărilor ce este dator să facă, al opunerilor primite sau al informaţiilor ce are, găseşte că cerinţele legii nu sunt îndeplinite.

- ofiţerul de stare civilă consemnează refuzul într-un proces - verbal.

- căsătoria se încheie prin consimţământul viitorilor soţi. Aceştia sunt obligaţi să fie prezenţi împreună, însoţiţi de doi martori, la sediul primăriei, pentru a-şi da consimţământul personal şi în mod public în faţa ofiţerului de stare civilă.

- cu toate acestea, în cazurile arătate de legea specială, ofiţerul de stare civilă va putea încheia căsătoria şi în afara serviciului de stare civilă cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

- ofiţerul de stare civilă luând consimţământul viitorilor soţi, va intocmi de îndată în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de către soţi, de cei doi martori şi de către ofiţerul de stare civilă.

- căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă.

   II.Nulitatea căsătoriei (art. 19-24):

- este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la gradele de rudenie şi adopţie şi tutelă.

- căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă, între timp acela dintre soţi care nu avea vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată.

- căsătoria poate fi anulată la cererea soţului a cărui consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică al celuilalt soţ, prin viclenie sau violenţă.

- anularea căsătoriei din aceste cauze poate fi cerută de cel al cărui consimţământ a fost viciat,

în termen de şase luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei.

- în cazul în care soţul unei persoane declarate moartă s-a recăsătorit şi, dupa aceasta hotărârea declarativa de moarte este anulată, căsătoria cea nouă este valabilă. Prima căsătorie este desfacută pe data încheierii noii căsătorii.

- soţul care a fost de bună credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă. Declararea nulităţii căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie. În cazul prevăzut anterior cererea de întreţinere a soţului de bună credinţă şi raporturile patrimoniale dintre bărbat şi femeie sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ, la fel ca şi aspectul în ce priveşte drepturile şi obligaţiile dintre părinţi şi copii.

   III. Efectele căsătoriei (art. 25-36):

•1)       Drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor (art. 25-28)

- bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în căsătorie.

- soţii hotărăsc de comun acord în ceea ce priveşte căsătoria.

- la încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor declara în faţa delegatului de stare civilă, numele pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie. Soţii pot să-şi păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele unuia sau altuia dintre ei, sau numele lor reunite.

- soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat. Fiecare dintre soţi nu va putea cere schimbarea numelui declarat prin căsătorie, pe cale administrativă, decât cu consimţământul celuilalt soţ.

2) Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor (art. 29-36)

- soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsniciei.

- bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi sunt, la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor. Orice convenţie contrară este nulă. Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.

- nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ: bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei; bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune; bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soţi; bunurile dobândite cu titlul de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de investiţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri;

- indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei; valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare.

- soţii răspund cu bunurile comune pentru: cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune; obligaţiile ce au contractat împreună; obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale căsniciei; repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul dintre soţi a unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor.

- bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi; cu toate acestea, după urmarirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul său personal poate cere împărţirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale; în acest caz bunurile atribuite prin împărţire fiecărui soţ devin proprii - creditorii vor putea urmări şi bunurile proprii ale soţilor însă numai după urmărirea bunurilor comune.

- soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele.

- la desfacerea căsătoriei bunurile comune se împart între soţi, potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune, va hotărî instanţa judecătorească.

   IV. Desfacerea căsătoriei  (art. 37-44):

- căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea judecătoreasca a morţii unuia dintre ei; căsătoria se poate desface prin divorţ.

- căsătoria este desfacută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă.

Prin procesul de divorţ se vor reglementa şi aspectele cu privire la: nume, la custodia copiilor minori,  la contribuţia fiecărui părinte, la cheltuielile necesare pentru întreţinerea minorilor.

- părintele divorţat căruia i s-a încredinţat copilul exercită cu privire la acesta drepturile părinteşti; când copilul este încredinţat unei alte persoane sau unei instituţii de ocrotire, instanţa judecătorească va stabili care dintre părinţi va exercita dreptul de a-i administra bunurile şi de a-l reprezenta sau de a-i încuviinţa actele. Persoana sau instituţia de ocrotire socială căreia i s-a încredinţat copilul va avea faţă de acesta numai drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor privitor la persoana copilului; părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională.

            Codul Familiei  defineşte:

 Rudenia (art. 45) - legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană (în linie dreaptă: ascendentă sau descendentă) sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun (în linie colaterală).

 Filiaţia - faţă de mamă -  rezultă din faptul naşterii;

               - faţă de tată - copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei.

 Excepţii: paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.

Situaţia legală a copilului - copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor (art. 62, 1). Dacă părinţii nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite (art. 62, 2); la fel se va întâmpla şi cu copilul născut din afara căsătoriei, dacă tatăl îşi recunoaşte copilul.

Obligaţia de întreţinere (art. 86, 1) - există între soţ şi soţie, părinţi şi copii, cel care adoptă şi adoptat, bunici şi nepoţi, străbunici şi strănepoţi, fraţi şi surori precum şi între celelalte persoane prevăzute de lege.

Ambii părinţi au drepturi şi datorii faţă de copiii lor minori fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei, ori adoptaţi.

Concluzii

În prezent cu toţii putem observa criza familiilor din România cauzată de problemele cu caracter social. Imposibilitatea soţilor de a-şi asigura din salariu sau alte venituri un trai decent pentru familie duce în mod treptat la o evidentă alienare umană, iar dacă persoana respectivă aflată în dificultate nu are un caracter foarte puternic şi o educaţie creştină solidă, îşi caută o justificare sau un refugiu în: alcool, droguri, jocuri de noroc, legături extraconjugale, violenţe fizice şi verbale, imposibilitatea de a înţelege ce anume înseamnă o familie şi obligaţiile pe care soţii le au pentru familie etc.

Nu este de neglijat nici credinţa, care s-a diminuat treptat în viaţa soţilor şi care a favorizat parcă stingerea iubirii din relaţia de cuplu, motiv pentru care asistăm la creşterea numărului de divorţuri. Divorţul răneşte iubirea soţilor, iubire care a fost baza legământului solemn dat în faţa lui Dumnezeu sau a ofiţerului de stare civilă sau chiar în faţa comunităţii. Există întotdeauna în divorţ o lipsă de speranţă. Când speranţa într-un viitor comun se diminuează, soluţia cea mai uşoară este despărţirea şi aşa apare divorţul.

Este timpul ca toate instituţiile: statul, biserica, organizaţiile nonguvernamentale şi fiecare om în parte să înţeleagă că valorile morale care pot salva o familie sunt iubirea, respectul reciproc, dragostea între soţi şi faţă de copii.

Există riscul ca noi, românii să căutam soluţii extreme în ceea ce este la modă acum în Occident: căsătoria de probă, relaţii între persoane de acelaşi sex, încercări de a diversifica legăturile dintre bărbat şi femeie sau ceea ce este şi mai trist, deşi unii privesc acest lucru ca pe un spectacol, încercările disperate ale Occidentului de a legifera sub forma eventuală a căsătoriei relaţiile între persoane de acelaşi sex.

 A iubi familia tradiţională, cea "normală", înseamnă a şti să-i stimezi valorile şi posibilităţile promovându-le mereu, a descoperi primejdiile şi relele care o ameninţă spre a le putea învinge.

Este momentul crucial în care omul, fiinţă reponsabilă trebuie să facă dovada iubirii de familie redându-i acesteia motive spre a se încrede în ea însăşi, în propriile bogăţii ale naturii umane şi ale harului, poate mai mult ca niciodată astăzi când soţii, bărbat şi femeie, sunt încercaţi de atâtea lipsuri şi îngrijoraţi de greutăţile sporite ale vieţii.

Monogamia este singura cale a comuniunii dintre un bărbat şi o femeie, iar libertatea pe care ne place să o avem presupune acea forţă lucidă care ne determină să facem ceea ce se cuvine şi ne impiedică să dăm frâu liber pornirilor primare şi patimilor noastre. Doar prin iubire poţi fi tu şi poţi fi celălalt. Nemărginit de altul eşti iubind şi primind iubirea în imensitatea devastatoare a aceleiaşi clipe. Un doi topit până la unul acolo unde se ţes contrariile, în vârtejul frânturii de clipă, în acelaşi moment în care se întâmplă unirea lor. Iubirea ştie a sfinţi patima simţurilor şi ştie a parcurge câmpiile pe potecile care sfidează profund efemerul. Iubirea conţine întregul mecanism al creaţiei şi secretul inteligenţei organicului care-şi extrage energia din anorganic. Prin iubire sufletul repetă istoria vieţii, istoria creaţiei şi istoria tuturor distrugerilor care au creat apoi forme şi energii sublime. Iubirea trebuie să fie însăşi starea de viaţă, ea închizând în misterul ei energia vieţii. Între cei doi este mai înainte iubire şi la sfrşit, iubire. Cât vor fi doi, iubirea va avea destinul omului. Va fi moarte şi viaţă, un conţinut etern al fiinţei vii şi o aşteptare eternă. Nebunia iubirii este uitarea, este iertarea şi vulnerabilitatea, este trăirea spiralei reprezentată în tot ce-i viu, căci iubirea este suflul şi sufletul viului.

     Domnul să vegheze "căsătoria şi familia" ca indiferent de tranziţiile prin care trec, să fie şi să rămână mereu actuale, şi datorită lor omul să nu fie izolat în lume fără rădăcini în trecut, fără sprijin în prezent sau fără speranţă în viitor.

Bibliografie:

1. DEX, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998

2. Codul Familiei, Ediţia a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006

3. Dialoguri în agora cu Ioan Chelaru/Alexandru Mihăilă, Ed. A92, Iaşi, 2004

4. Codul de drept canonic, trad. Pr. Ioan Tamaş, Ed. Sapienţia, Iaşi, 2004

5. Căsătoria şi familia, Albert Holenstein, trad. Pr. Florin Farcaş, Ed. Sapienţia, Iaşi, 2007

6. Sposarsi e bello!, Don Novello Pederzini, Ed. Studio Domenicano, 2005.